Stăteam în fața ecranului, privind neîncetat cursorul care pâlpăia pe o pagină goală. Titlul lucrării de licență trebuia să fie introdus în căsuța respectivă până la sfârșitul zilei, iar eu nu avusesem nici măcar o umbră de idee. Îmi amintesc cum simțeam o panică rece, un fel de amețeală intelectuală. Toți colegii mei păreau să-și fi găsit deja subiectul — unele dintre ele sunau atât de sofisticate și de specializate, încât mă întrebam dacă noi urmam același program de studii. Apoi, am făcut cea mai importantă mișcare din întreg procesul: am închis laptopul și am ieșit la plimbare. Nu pentru a mă gândi la lucrare, ci pentru a nu mă gândi la ea. În acel moment, am înțeles că o temă perfectă nu se găsește prin siliță intelectuală, ci prin ascultare. Ascultarea acelei părți din tine care știe deja ce te fascinează cu adevărat.
Problema majoră cu care ne confruntăm cu toții este că abordăm alegerea temei ca pe un examen. Căutăm răspunsul corect, varianta care ne va aduce maximul de puncte, tema care va fi aprobată fără discuții de către coordonator. În acest proces, uităm lucrul cel mai important: licența este, în mod paradoxal, probabil ultima șansă de a scrie ceva cu adevărat personal, o lucrare care să pornească de la o curiozitate autentică. Nu este vorba despre a găsi un subiect „important” în sensul academic convențional, ci despre a găsi un subiect care să fie important pentru tine. Să îți dai seama ce te enervează atât de mult în domeniul tău, încât ai vrea să-l corectezi? Sau ce întrebare ai pus într-un seminar și ai primit un răspuns nesatisfăcător? Această nemulțumire, această curiozitate iritată, este un semn excelent. E combustibilul care te va propulsa până la capăt.
Am un prieten care studiază istoria artei. A petrecut săptămâni întregi bântuit de ideea că trebuie să scrie despre un pictor renascentist major, deși el însuși recunoaște că îl plictisesc teribil. Într-o seară, în timp ce făcea research pentru un alt proiect, a dat peste o colecție de afișe de propagandă din perioada interbelică românească. A rămas blocat ore în șir, uitându-se la culori, la compoziții, la mesajele paradoxale. Ieșise din sfera lui de interes declarată, dar era fascinat. Tema lui de licență a devenit, în cele din urmă, o analiză a retoricii vizuale în afișele politice românești din anii 1930. Nu a fost o temă pe care și-o propusese; a fost una care l-a ales pe el. Diferența este enormă. Când ești ales de o temă, energia de a lucra la ea vine din interior, nu este forțată din exterior.
Un alt aspect pe care îl ignorăm adesea este harta teritoriului necunoscut. Adică, să înțelegi ce anume nu a mai fost studiat în domeniul tău. Dar să nu faci greșeala de a crede că trebuie să descoperi America. Majoritatea lucrărilor de licență valoroase nu revoluționează domeniul, ci îl completează cu o cărămidă mică, dar solidă. Poate aplici o teorie veche la un fenomen nou. Poate analizezi un text sau un caz studiat anterior, dar dintr-o perspectivă diferită, cu un instrument teoretic pe care alții nu l-au folosit. Secretul stă în intersecție. Gândește-te la domeniul tău ca la o bucătărie. Toate ingredientele sunt deja acolo. Misiunea ta nu este să aduci un ingredient complet nou din altă galaxie, ci să gătești o rețetă nouă cu ce este deja disponibil. Un student la sociologie, de exemplu, poate lua conceptul clasic de „solidaritate mecanică” al lui Durkheim și să-l aplice unei comunități online de jucători. Un student la literatură poate lua teoria ecocritică și să o aplice la un roman pe care criticii l-au analizat doar din punct de vedere psihologic. Aceste mișcări de apropiere a unor domenii aparent îndepărtate sunt adesea cele mai fertile.
Există și ispita subiectelor la modă. Te trezești că toată lumea vorbește despre inteligența artificială în educație sau despre sustainability în afaceri. Acestea sunt teme valoroase, dar pericolul este să le abordezi într-un mod generic, doar pentru că știi că sunt „la modă”. Dacă alegi o astfel de temă, întreabă-te mereu: care este unghiul meu unic? Ce aduc eu nou în această conversație deja foarte aglomerată? Poate ai o experiență personală care îți oferă o perspectivă diferită. Poate ai observat un detaliu pe care alții l-au trecut cu vederea. Fără acest unghi personal, riscați să produceți o lucrare care, deși corectă, este anonimă și lipsită de suflet.
Cea mai practică metodă pe care o recomand este cea a jurnalului de idei. Ia un caiet și, timp de o săptămână, notează orice întrebare, orice gând, orice fragment de conversație din domeniul tău care te face să zămbești, să te înfurii sau să fii curios. Nu cenzura, nu analiza. Doar scrie. La sfârșitul săptămânii, vei avea o colecție de scânteie. Unele vor fi absurde. Altele banale. Dar printre ele, cu siguranță, se vor ascunde două sau trei care îți vor stârni o emoție autentică. Apoi, pentru fiecare dintre acestea, fă un exercițiu simplu: încearcă să formulezi o întrebare de cercetare. Nu o problemă vastă și impunătoare, ci o întrebare precisă, la care s-ar putea răspunde în 50-60 de pagini. „Cum a evoluat reprezentarea femeii în publicitatea românească în ultimii 20 de ani?” este prea largă. „Cum s-a schimbat reprezentarea rolurilor de gen în reclamele la mașini din România, în perioada 2010-2020?” este deja mai gestionabilă. Precizia este prietena ta.
În cele din urmă, trebuie să accepți o anumită vulnerabilitate. Alegerea unei teme care îți place cu adevărat înseamnă să riști. Risci să fii dezamăgit de ce vei descoperi. Risci să iubești prea mult subiectul și să devii defensiv când primești feedback. Risci ca pasiunea ta să nu fie împărtășită de coordonator sau de comisie. Dar acest risc este mult mai mic decât riscul de a petrece șase luni din viață scriind despre ceva pentru care nu simți nimic. În acele șase luni, vei trăi cu subiectul tău. Te vei trezi noaptea gândindu-te la el. Îl vei vedea peste tot. Dacă acel subiect este ceva ce iubești, procesul devine o călătorie. Dacă este ceva indiferent, devine un calvar.
Așa că, când ești din nou în fața ecranului gol, cu cursorul care pâlpâie, ia-o de la capăt. Închide laptop-ul. Plimbă-te. Ascultă-te. Ce te enervează? Ce te fascinează? Ce aștepți să citești sau să afli, dar nu găsești nicăieri? Răspunsul la întrebarea cum alegi tema perfectă nu este un algoritm. Este o încredere. Încrederea că ceea ce te pasionează cu adevărat are valoare academică, pentru că pasiunea ta este, în sine, o metodă de cunoaștere. Iar atunci când găsești acea temă, tot procesul se schimbă. Nu mai este o sarcină, ci o anchetă. Și aceasta este esența oricărui demers academic demn de acest nume.
‘Subiectele la modă’ sunt o capcană în care mulți studenți cad. Este important să avem unghiuri personale asupra acestor teme pentru a le face relevante și originale.
‘Ascultarea’ este un aspect esențial pe care mulți dintre noi îl ignorăm în procesul academic. Poate că ar trebui să dedicăm mai mult timp introspecției înainte de a lua decizii importante.
Mi-a plăcut foarte mult exemplul cu prietenul care a ales să studieze afișele de propagandă. Demonstrează că inspirația poate veni din cele mai neașteptate surse și că trebuie să fim deschiși la posibilități.
‘Riscul’ menționat în articol mi se pare foarte relevant. A scrie despre ceva ce te pasionează poate fi intimidant, dar cred că este esențial pentru creșterea personală și profesională.
Articolul abordează tema alegerii subiectelor dintr-o perspectivă modernizată. Mulți studenți ar trebui să se concentreze pe pasiunile lor reale pentru a crea lucrări semnificative.
Alegerea unei teme de licență este, într-adevăr, un proces complex. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este ideea că o lucrare personală poate să fie și valoroasă din punct de vedere academic.
Este important să ne dăm seama ce ne motivează cu adevărat înainte de a ne apuca de scris. Lucrările scrise cu pasiune au întotdeauna un impact mai mare.
Sunt de acord cu această abordare. Multe lucrări sunt doar o repetare a ceea ce s-a spus deja, iar autenticitatea poate aduce o contribuție reală la domeniu.
‘Intersecția’ între diferite domenii mi se pare fascinantă. Această abordare poate genera idei inovatoare care pot îmbogăți atât studiile individuale cât și domeniul academic în ansamblu.
Îmi place ideea jurnalului de idei. Mi se pare o metodă excelentă pentru a descoperi teme care te pasionează cu adevărat și pentru a evita presiunea alegerii unei teme ‘corecte’.
Articolul oferă o perspectivă interesantă asupra alegerii temei de licență. Este adevărat că mulți dintre noi ne concentrăm prea mult pe a obține punctajul maxim, uitând să ne ascultăm pasiunile personale.
Cred că mesajul principal al articolului este extrem de valoros: pasiunea trebuie să fie motorul alegerii temei tale.
Foarte bine spus! Fără pasiune, orice lucrare devine o corvoadă, iar asta nu aduce rezultate fericite.
Sunt complet de acord! Este vital ca studentii sa incerce sa-si descopere adevaratele interese in acest proces.