Casandra, te înțeleg perfect, și recunosc că și mie mi s-a întâmplat să simt că totul e un haos total la început. Disertația e o provocare mare, dar e normal să simți că terenul e necunoscut și că te balansezi între multiple etape și idei. Ei, metodologia e cu adevărat un labirint, dar important e să nu te pierzi în detalii. Încearcă să îți structurezi pașii și să îți fixezi niște repere clare, chiar dacă pare imposibil acum. Și da, coordonatorii pot fi uneori mai nehotărâți, dar important e să nu le iei prea personal, ci să încerci să le pui întrebări concrete, ca să te îndrumi mai bine. Orice etapă în acest proces poate părea o probă, dar cu răbdare și un pic de discipline, lucrurile se așează. Știu că pare greu acum, dar fii sigură că nu e doar în capul tău și că și eu am trecut prin momente similare. Nu dispera, pașii mici mulți duce la țelul final!

Salutare, Casandra! Îți înțeleg perfect starea, și îți pot confirma că nu e doar în capul tău. Disertația chiar e un puzzle de la început, și e normal să te simți copleșită uneori. În ceea ce privește metodologia, eu m-am lovit de aceeași junglă, dar am găsit de ajutor să împart tot procesul în pași mici, să îmi clarific ce trebuie făcut în fiecare etapă. Uneori, e nevoie doar să te oprești, să respiri adânc și să faci o listă cu lucrurile realizabile și prioritare pentru fiecare zi. În plus, de multe ori, vorbitul cu colegii sau chiar cu coordonatorul pe subiecte specifice ajută la clarificare. Nu uita, și eu am avut momente în care aveam dubii și nu știam dacă merg pe drumul cel bun, dar cu răbdare și perseverență, se fac pași mici, dar siguri, spre final. Așa că, nu dispera, e un proces, nu o cursă, și fiecare etapă, oricât de complicată pare, o poți transforma în o victorie mică. Și, hai, ține-du' aproape, dacă vrei să ne bocim împreună pe forum! 🙂