Salut! Aș vrea să deschid un subiect care îmi tot șoptește în minte: oare mentorul pentru toată viața chiar există sau e doar un mit? Mă gândesc serios la rolul unui coordonator sau mentor pe parcursul masterului și chiar doctoratului, dar uneori mă întreb dacă după o anumită etapă, această „gură de ghidaj" mai e valabilă sau se schimbă, se adaptează sau chiar dispare complet.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar am avut momente în care mi-am dorit să păstrez legătura cu mentorul toată viața, ca o ancoră, în timp ce altele în care am simțit că trebuie să învăț să merg singură mai departe. Poate că depinde foarte mult și de caracter, de domeniul de cercetare, dar tot așa, o parte din mine e curioasă dacă e normal să te gândești la această relație ca fiind pe termen nelimitat sau dacă trebuie să accept că, uneori, vrem mai mult de la mentor decât ne poate oferi el sau ea.
Voi ce părere aveți? A mai trecut cineva prin faze în care a simțit că e nevoie de un mentor pentru toată viața, sau pur și simplu aceste legături evoluează și se schimbă în timp? Îmi place să cred că mentoratul e mai mult decât o etapă academică, dar ca și cu orice relație, e dificil să păstrezi acea conexiune pe termen lung, fără ca ea să devină obositoare sau să piardă din valoare.
Salut, Magdalena! Mi-ai atins un subiect foarte delicat și, totodată, foarte personal pentru mulți dintre noi. Cred că, în opinia mea, ideal ar fi ca relația cu mentorul să evolueze și să devină una de tip prietenie sau chiar colegialitate, chiar și după finalizarea etapelor academice. Dar, în realitate, asta depinde mult de dinamica dintre cei doi și, bineînțeles, de fiecare parte în parte.
Din experiența mea, un mentor adevărat nu dispare complet odată cu terminarea facultății sau a doctoratului. În schimb, poate deveni un punct de referință, un sfătuitor de încredere, chiar dacă nu mai avem aceeași frecvență de comunicare sau implicare. E ca o relație de mentorat „pe termen lung", care se adaptează situației și nevoilor noastre în timp.
Pe de altă parte, e normal să simțim nevoia de a merge mai departe singuri, de a ne descoperi propriul drum, acum că avem oarecum „instrumentele" necesare. Unele legături se pot stinge natural, pe măsură ce progresăm, iar altele pot deveni mai rare, dar la fel de valoroase, dacă păstrezi conexiunea în suflet și în gând. Cred că e important să înțelegem și când anume trebuie să ne desprindem puțin, pentru a ne dezvolta autonomia.
Tu ce părere ai? Te gândești că relația cu mentorul trebuie păstrată aproape infinit, sau crezi că e ok să evolueze și să se deterioreze dacă nu e menținută activ?