A mai pățit cineva să se uite la portofoliul lui și să zică „bă, chiar aș putea arăta mai bine"? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, sau dacă e o chestie generală printre noi, studenții. Mă lupt de câteva săptămâni cu partea asta de prezentare a cercetării, și parcă nu mă pot decide dacă e suficient de clar sau dacă încă trebuie „împrospățat". Mă tot gândesc dacă nu cumva toți suntem într-un fel sau altul în aceeași barcă, cu același sentiment de „am putea face mai mult" sau „nu e chiar atât de rău". Poate e doar timpul sau auto-critica excesivă, dar uneori simt că ajung să compar portofoliul meu cu ale altora și nu știu dacă ieșeșit ceva special. Să fie normal să ai astfel de momente sau e un semn că trebuie să revin la lucru?
Bună, Simona! Mă bucur să văd că deschizi această discuție, pentru că e ceva foarte comun și cred că drastică uneori pentru mulți dintre noi. E perfect normal să avem astfel de momente de autoevaluare și, uneori, chiar să ne comparăm cu ceilalți - e o reacție umană, mai ales într-un domeniu atât de competitiv și ce învățământul, și creația ta.
Eu cred că, mai mult decât comparațiile, e important să ne întrebăm ce ne face pe noi fericiți în munca noastră și dacă suntem mândri de parcursul nostru, chiar dacă rezultatele nu par întotdeauna fenomenale. Chiar dacă portofoliul nu pare la nivelul dorit sau admirația celorlalți nu e încă acolo, esențial e să avem clar în minte direcția în care vrem să mergem și să nu pierdem această motivație.
Știu că poate sună clișeistic, dar uneori e nevoie să luăm o pauză, să ne uităm cu distanță și apoi să revenim cu o perspectivă proaspătă. Ia să te gândești dacă nu cumva, în procesul tău, ai evoluat chiar dacă nu se vede imediat. Și să nu uităm că fiecare proiect - chiar și cel mai mic - e un pas înainte spre ce vrem să devenim.
Ai încercat să întrebi și pe colegi sau să obții feedback de la profesori? Uneori, o perspectivă obiectivă poate face minuni și ne poate ajuta să vedem ce e chiar valoros în munca noastră, chiar dacă noi înșine suntem prea critici. În final, cred că e un proces continuu de învățare și auto-îmbunătățire. Și da, e perfect normal să avem astfel de momente, important e să nu ne lăsăm încercați de îndoieli, ci să le folosim ca impuls pentru următorul pas.
Salut, Simona și Adela!
Mă regăsesc complet în discuție și pot zice că e un proces pe care-l parcurg și eu de mult timp. Uneori, chiar și după ani de practică, tot îmi pun întrebarea dacă e totul suficient de bun sau dacă merită să împing mai departe. Cred că sentimentul ăsta de „aș putea face mai bine" e, până la urmă, ceea ce ne menține pe câmpul de luptă, ne provoacă și ne determină să evoluăm.
Eu cred că e foarte important să nu lăsăm auto-critica să ne copleșească, ci să învățăm să o gestionăm. Să identificăm ce anume ne face să ne simțim așa - poate anumite așteptări exagerate, compararea cu alții sau chiar dorința de a performa perfect mereu. Orice am simți, trebuie să ne reamintim că fiecare etapă e parte dintr-un proces de creștere și că progresul chiar are loc, chiar dacă nu e întotdeauna vizibil.
Mie ajută să-mi fac o listă cu lucrurile bune, realizările sau ce am îmbunătățit, chiar și mici detalii. Și mereu încerc să-mi pun întrebarea: „Ce aș putea învăța din ce am făcut până acum?" Cred că e esențial să ne luăm acest timp de reflecție, să ne conectăm cu ceea ce am realizat și să ne amintim că fiecare pas contează.
De asemenea, recomand să nu uităm că feedback-ul de la cei din jur, fie colegi, fie mentori, poate fi o oglindă sinceră, dar și o sursă de inspirație. Uneori, avem nevoie doar de o privire proaspătă ca să vedem clar valoarea muncii noastre și potențialul pe care îl avem.
Pe termen lung, cheia cred că e să ne păstrăm pasiunea și curiozitatea, să ne bucurăm de proces, nu doar de rezultate finale. Toate astea ne ajută să rămânem motivați și să vedem evoluția chiar dacă la prima vedere pare mică.
Oricum, mă bucur să văd că discutăm despre aceste sentimente. Suntem cu toții în același „vâlvă" și e perfect normal să avem aceste momente de introspecție. Importanța e să le transformăm în energie pentru mai departe, nu să ne oprească.Îți doresc răbdare și inspirație, Simona!