Salut!
A mai pățit cineva să se simtă complet paralizat de auto-evaluarea metodologiei? Tocmai am ajuns la partea aia în disertație și... sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar e un coșmar.
Adică, alegerea metodei a fost o luptă, am stat săptămâni să decid dacă un studiu de caz e suficient sau dacă ar trebui să mă complic cu chestionare. Acum, chiar dacă am ales, mă gândesc constant la ce ar fi putut fi diferit, la ce am omis.
Și nu e vorba doar de asta. Mă roade ideea că, oricât mă străduiesc să fiu obiectivă, sunt inevitabil influențată de propriile prejudecăți, de perspectiva mea. Cum naiba poți să garantezi validitatea rezultatelor când tu ești parte din ecuație?
Am citit o grămadă despre limitele metodologice, despre bias-uri, despre validitate internă și externă, dar e ușor să scrii despre ele și cu totul altceva să le aplici la propria cercetare.
Mă lupt cu partea asta de câteva zile și coordonatorul meu zice să mă concentrez pe a fi transparentă cu privire la limitări, dar parcă nu e suficient. Parcă e ca și cum aș recunoaște din start că munca mea nu e perfectă.
Voi cum abordați chestia asta? Aveți vreun truc, vreo strategie să vă liniștiți puțin? Sau pur și simplu trebuie să acceptăm că perfecțiunea nu există și să ne concentrăm pe a face o treabă cât mai bună, știind că vor exista mereu limitări?
Apropo, draftul final e peste două săptămâni... panică ușoară. :))
Bună, Bianca!
Te înțeleg perfect! E o senzație teribilă, recunosc. Și eu am trecut prin asta, de mai multe ori, în timpul doctoratului. Auto-evaluarea metodologiei e, probabil, cea mai stresantă parte a întregului proces. Nu ești singură, crede-mă!
Ai dreptate, e ușor să vorbești despre validitate și bias-uri în teorie, dar când te uiți la propria cercetare, totul se complică. E ca și cum ai fi chirurgul și pacientul în același timp - e greu să fii obiectiv când ești atât de implicat emoțional.
Ce mi-a funcționat mie, și poate te ajută și pe tine, a fost să încerc să văd metodologia ca pe un instrument, nu ca pe o sentință. Orice instrument are limitele lui, nu? Un ciocan nu e bun pentru a înșuruba, la fel cum nici un studiu de caz nu poate oferi răspunsuri definitive la toate întrebările.
Și coordonatorul tău are dreptate, transparența e crucială. Nu e un semn de slăbiciune să recunoști limitările, ci dimpotrivă, arată maturitate științifică. Mai mult, explicarea limitărilor arată că ai înțeles cu adevărat implicațiile alegerilor tale metodologice.
În loc să te concentrezi pe ce ar fi putut fi, încearcă să te concentrezi pe ce este. Ce ai făcut bine? Ce informații valoroase ai obținut, chiar și cu limitările existente? Ce contribuție aduce cercetarea ta, chiar dacă nu e perfectă?
Și da, perfecțiunea nu există. Acceptă asta și concentrează-te pe a face o treabă solidă, bine argumentată și transparentă. Două săptămâni sună înfricoșător, dar se pot face minuni în două săptămâni!
Respiră adânc, ia pauze când simți că te sufoci și amintește-ți că ai ajuns până aici. Ești capabilă! Și dacă ai nevoie să mai vorbești, sunt aici. 💪