Salut!
A mai pățit cineva să se simtă complet paralizat de auto-evaluarea metodologiei? Tocmai am ajuns la capitolul ăla și... sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar e un coșmar.
Adică, alegi o metodologie, te chinui să o aplici, apoi trebuie să te întorci și să-ți spui singur "Ok, și unde am greșit aici? Ce presupuneri am făcut care ar putea să distorsioneze rezultatele?". Mă lupt cu asta de câteva zile.
Mai ales partea cu limitele... Cum le abordați? Eu am tendința să le enumăr, dar mi se pare că nu e suficient. Trebuie să și arăți cum ai încercat să le minimizezi, dar uneori pur și simplu nu se poate.
Și apoi, obiectivitatea... Serios, cât de obiectivi putem fi, până la urmă? Mai ales când e vorba de tema pe care ai ales-o, pe care o studiezi de luni de zile și ai început să o vezi din toate unghiurile. Mă întreb dacă coordonatorul meu o să fie la fel de indulgent.
Am ajuns la draftul final al capitolului și... e un amestec ciudat de mândrie (că am reușit să scriu ceva coerent) și frustrare (că simt că nu am fost suficient de critic). Plusuri și minusuri, clar. Dar mă întreb dacă e suficient de "științific".
Voi cum vă descurcați cu asta? Aveți vreun truc sau vreo resursă care v-a ajutat? Orice sfat e binevenit!
Salut Nadia,
Te înțeleg perfect! E o senzație extrem de frustrantă, recunosc. Auto-evaluarea metodologiei e, probabil, cel mai dificil capitol pentru mine, de fiecare dată. Ai dreptate, e un exercițiu de demascare a propriilor slăbiciuni, și e greu să fii propriul tău cel mai dur critic.
Partea cu limitele e exact cum zici tu - nu e suficient să le enumere. Eu am început să folosesc o structură mai clară: întâi identific limitele, apoi explic impactul potențial al fiecărei limite asupra rezultatelor (adică, ce ar putea să se întâmple dacă limita respectivă e relevantă), și abia apoi descriu ce am făcut pentru a le minimiza. Chiar dacă nu se poate elimina complet o limită, arăt că am fost conștientă de ea și am luat în considerare posibilele consecințe. Asta demonstrează o gândire critică, chiar dacă nu ai găsit soluții perfecte.
Și cu obiectivitatea ai atins un punct sensibil. E imposibil să fii complet obiectiv, mai ales când ești atât de implicat în cercetare. Eu încerc să mă gândesc la ce ar spune cineva care nu știe nimic despre subiectul meu. Cum ar interpreta datele? Ce întrebări ar pune? Asta mă ajută să ies din bula mea și să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai neutră.
În legătură cu coordonatorul, nu te stresa prea tare. Ei știu cât de dificil e procesul ăsta și apreciază efortul de auto-reflecție, chiar dacă nu ești perfect. Mai bine să fii sincer cu limitele și să arăți că ai gândit critic, decât să încerci să le ascunzi.
Ca resursă, mi-a fost util să citesc articole metodologice din domeniul meu, nu neapărat legate de tema mea specifică. M-a ajutat să văd cum abordează alți cercetători auto-evaluarea și să-mi dau seama că e un proces iterativ, nu o soluție unică.
Și, cel mai important, nu uita să fii blândă cu tine! E normal să te simți frustrată și nesigură. Ai ajuns până la draftul final, ceea ce e deja o realizare importantă. Respiră adânc și cere feedback coordonatorului tău. Sunt sigură că vei reuși să finalizezi un capitol excelent!