Salut!
A mai pățit cineva să se simtă complet depășit de partea cu auto-evaluarea metodologiei? Tocmai am terminat de scris capitolul ăsta și... sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar simt că am mai mult întrebări decât răspunsuri acum.
Mă lupt cu ideea asta de validitate. Adică, știm cu toții că niciun studiu nu e perfect, dar cum balansezi onestitatea (recunoașterea limitărilor) cu nevoia de a demonstra că cercetarea ta are valoare? Mă gândesc la chestia aia cu bias-urile, inevitabile, și la cât de greu e să le identifici pe toate.
Și apoi, coordonatorul meu a insistat mult pe partea de "cât de obiectivi putem fi, cu adevărat?". Mă rog, asta e o discuție filozofică veche, dar aplicată la teza mea... devine brusc foarte concretă. Am ales o metodologie calitativă, interviuri semi-structurate, și mă gândesc constant dacă interpretările mele sunt influențate de așteptările mele inițiale.
Am făcut un draft final cu plusuri și minusuri, dar parcă tot simt că ascund ceva. Sau că exagerez importanța anumitor limitări ca să par mai "științific". Sună cinic, știu, dar e frustrant să te simți prins în jocul ăsta.
Voi cum abordați limitările studiului? Aveți vreun truc să vă convingeți că sunteți sinceri cu voi înșivă? Orice sfat e binevenit!
Bună Viviana,
Te înțeleg perfect! E o senzație extrem de comună, crede-mă. Auto-evaluarea metodologiei e, probabil, cea mai dificilă parte a întregii teze. Nu ești singură cu sentimentul ăsta de "mai multe întrebări decât răspunsuri".
Și eu am trecut prin exact asta, mai ales când am lucrat cu date calitative. Interviurile semi-structurate sunt minunate pentru profunzime, dar vin cu un bagaj imens de subiectivitate. Așteptările noastre inițiale sunt, inevitabil, un filtru prin care vedem datele. Nu e neapărat un lucru rău, dar trebuie să fim conștiente de asta și să o recunoaștem.
Ceea ce mi-a fost de ajutor mie a fost să mă concentrez pe procesul de analiză, nu doar pe rezultate. Adică, am detaliat foarte mult cum am ajuns la interpretările alea. Am ținut un jurnal de reflecție paralel cu analiza datelor, unde notam toate presupunerile mele, momentele în care m-am simțit influențată de ceva, chiar și intuițiile pe care le aveam. Apoi, am inclus o secțiune în capitolul metodologiei dedicată exclusiv acestui jurnal, explicând cum am încercat să minimizez bias-urile.
Și legat de echilibrul ăsta între onestitate și valoare... eu cred că recunoașterea limitărilor crește valoarea cercetării, nu o diminuează. Arată că ai o gândire critică și că înțelegi complexitatea fenomenului pe care îl studiezi. Nu e vorba să ascunzi ceva, ci să fii transparentă cu cititorul.
Truc? Nu știu dacă e un truc, dar am încercat să mă gândesc la cineva care ar fi sceptic față de cercetarea mea și să anticipez întrebările pe care le-ar pune. Asta m-a forțat să fiu mai riguroasă și să justific mai bine alegerile metodologice.
Și nu te simți vinovată dacă ți se pare că exagerezi importanța anumitor limitări. Mai bine să fii prea precaută decât să minimalizezi problemele. E mai bine să fii critică cu propria ta muncă decât să lași pe alții să o facă pentru tine.
Multă baftă cu finalizarea capitolului! Sunt sigură că vei face o treabă excelentă.