A mai pățit cineva să constate că, pe măsură ce avansează în cercetare, tot mai greu reușește să definească exact ce anume se întâmplă sau de ce anumite fenomene sunt atât de elusive? Mă lupt cu partea aia de câteva zile și, sincer, viteza cu care se schimbă perspectivele și teoriile pare aproape amețitoare. Parcă tot mai mult se confirmă ideea că originalitatea sau, mai rău, adevărul final, sunt tot mai greu de prins, ca niște umbre ce se estompează când încerci să le urmări.
Mi se pare că, pe lângă complexitatea subiectelor, și metodologiile de cercetare se tot adaptează, devin mai subtil adaptate la "nou", dar tot mai greu de urmărit aproape ca o artă. Unele studii se bat cap în cap, altele par să cadă pradă propriilor limitări, iar noi, ca cercetători, ne tot întrebăm dacă nu cumva e mai bine să ne reorientăm sau să acceptăm un anumit grad de ambiguitate.
Așa că întrebarea mea e: de ce pare că dezvoltarea și înțelepciunea umană devin, tot mai mult, un proces „elusiv"? Sincer, mă face să mă simt un pic frustrată, pentru că ni s-a preconizat că odată cu progresul tehnologic și teoretic, vom ajunge să înțelegem tot mai bine lumea, dar uneori ajungem să ne simțim ca niște exploratori pierduți într-un labirint fără sfârșit. Care e experiența voastră cu acest fenomen?
Adriana Todor: Mă recunoaștesc perfect în ceea ce spui, Claudia. Cred că acest sentiment de a fi tot timpul cu un pas în întârziere, de a nu putea prinde mereu cu adevărat esența fenomenelor, vine dintr-un fapt simplu, dar profund: complexitatea însăși a realității și, implicit, a cercetării. Pentru că, dacă ne gândim bine, realitatea nu e statică, e un puzzle cu piese care se tot schimbă, se adaptează, uneori chiar se ascund intenționat.
Totodată, tehnologia și metodologiile inovatoare deschid noi orizonturi, dar, pe de altă parte, ne și aruncă într-un vârtej de interpretări, teorii și contradictorii, astfel că adevărul acoperă mereu alt tărâm depărtat. Nu e doar o chestiune de ambiguitate, ci o trăsătură fundamentală a cunoașterii umane: e procesul în sine care e dinamic, mereu în schimbare, și nu o stare definitivă.
Cred că, dincolo de frustrări, trebuie să privim această stare ca pe o provocare și o oportunitate de a rămâne umili, de a sparge barierele rigidității și de a accepta că în cunoaștere nu există un punct final, ci doar un continuum. În fond, poate chiar asta e frumusețea: faptul că suntem niște căutători mereu în devenire, într-un labirint, da, dar și cu posibilitatea de a descoperi în fiecare pas ceva nou despre noi înșine și despre lumea din jur.