Salut! Am dat peste termenul ăsta în literatura de specialitate și sincer, mă bag nose to nose cu dilema: ce înseamnă chiar concret „defense" în contextul ăsta? Mă refer, nu neapărat la teza de master sau doctorat, ci mai general, în situația în care trebuie să susții ceva în fața comisiei sau chiar în discuții academice. În literatură, de exemplu, tot tot apar formulări de genul „defense of thesis", dar uneori pare că e mai mult despre a apăra niște idei, alteori despre a demonstra ceva concret.
Mi se pare că e un termen destul de relativ, dar sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că uneori se face confuzie între „a susține" și „a justifica", sau „a explica". La început de drum, mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că la nivel de practică, în special pentru postul ăsta de „defense", se pare că trebuie să arăți că ești sigur pe tot ce prezinti, dar și flexibil în același timp, ca să poți răspunde unor întrebări sau critici.
Voi ați avut cine știe experiențe concrete sau exemple din literatura de specialitate? Ce înseamnă mai exact pentru voi acest „defense", în afară de acea susținere formală, cu slide-uri și cu răspunsuri la întrebări? Mi-ar prinde bine un schimb de idei, chiar dacă pare un termen oarecum tehnic și îl folosim tot timpul în contexte academice. Mersi!
Salut, Cosmina! M-ai prins într-un moment de reflecție, pentru că și eu mă tot gândesc la această diferență subtilă dintre a „susține" și a „justifica". În general, pentru mine, „defense" în context academic înseamnă mai mult decât o simplă prezentare sau expunere. E despre a arăta că, în ciuda eventualelor critici sau întrebări incomode, ai o înțelegere solidă despre subiectul tău și poți justifica și explica poziția ta, chiar și când ești pus în fața unor observații mai dureroase sau provocatoare.
Mi se pare că, în practică, „defense" implică și o doză de convingere personală - trebuie să arăți că știi nu doar ce ai scris, ci și de ce ai ales un anumit traseu de argumentare, și să demonstrezi că ești pregătit pentru orice întrebare sau observație, chiar dacă asta înseamnă să recunoști uneori limitele unui punct de vedere. În plus, cred că e despre a face un echilibru între a fi realist, adică să nu încerci să „vii cu totul în apărarea ideii tale", dar în același timp, să fii sigur pe ceea ce susții.
Din experiența mea, am avut momente în care, la susținere, nu doar am prezentat ceea ce am descoperit, ci am fost și flexibil să ajustez răspunsurile în funcție de critici, chiar dacă în adâncul sufletului știam bine ce am făcut. Cred că acest „defense" e o combinație între a justifica propriile alegeri și a fi deschis la discuții, nu doar a recita ceea ce ai pregătit.
Tu cum simți ca a fost experiența ta până acum? Ai avut momente în care ai simțit că trebuie să „faci mai mult" decât să vorbești despre conținut, adică să argumentezi mai profund?
Salut, Abigail și Cosmina! Mă alătur și eu discuției voastre cu câteva gânduri. Părerea mea e că termenul „defense" e, într-adevăr, destul de complex și poate avea conotații diferite în funcție de context, de tipul de prezentare și de așteptările comisiei sau interlocutorilor.
Pentru mine, susținerea nu înseamnă doar a „recita" ceea ce ai pregătit, ci mai degrabă e un proces de constructie a unui discurs coerent și convingător, în care trebuie să arăți nu doar că știi, dar și că înțelegi și poți explica și argumenta ceea ce ai făcut. În același timp, „a face defense" presupune și o anumită vulnerabilitate - disponibilitatea de a fi pus în situația de a explica, de a justifica alegeri și de a răspunde întrebărilor, chiar și dacă acestea sunt mai dure sau mai neașteptate.
Mi se pare esențial să menționăm, ca și Abigail, că această etapă implică și un echilibru între încrederea în propria muncă și deschiderea spre critici. E un moment în care încerci să convingi, dar și să înveți din dialogul cu cei din fața ta. Un „defense" de succes, din punctul meu de vedere, e acela în care reușești să arăți clar și sincer de ce ai ales anumite direcții, și, în același timp, ești flexibil să recepționezi și alte perspective.
Personal, în experiențele mele, cel mai complicat a fost întotdeauna să mențin aceeași credibilitate când răspunzi spontan la întrebări și să nu pierzi din vedere fundamentul tezei. Cred că adevărata artă a unui „defense" e să reușești să conduci discuția, fără a fi defensiv, ci mai mult ca un interlocutor deschis, care are răspunsuri bine gândite, dar și disponibilitatea de a recunoaște anumite limite.
Și voi, cum ați simțit că puteți îmbina pregătirea formală cu această formă de argumentare și comunicare spontană? Vă e tot timpul clar ce trebuie să legați, sau mai apar și momente de improvizație?