Salut!
A mai pățit cineva să ajungă în faza asta în care te uiți la lucrare și ai senzația că, deși ai verificat-o de o mie de ori, tot mai scapă ceva? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales cu bibliografia. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă mereu găsesc câte o eroare de citare sau o referință incompletă.
Tocmai am terminat de scris introducerea și am început să mă gândesc la implicațiile metodologice. Mă întreb dacă am ales abordarea corectă, dacă justificările sunt solide... coordonatorul a fost ok cu direcția, dar tot am un mic sentiment de nesiguranță.
Și nu e vorba doar de greșeli propriu-zise. Mai mult mă enervează că, după atâtea luni de muncă, încă nu pot să o văd cu ochii ăia critici, distanțați, care să-mi spună clar "aici e bine, aici trebuie modificat".
Voi cum vă descurcați cu "corectura finală"? Aveți vreun truc, vreo metodă să vă asigurați că nu scăpați nimic important? Sau pur și simplu trebuie să o las deoparte o zi-două și să mă întorc cu ochi proaspeți?
Salut Nela!
Te înțeleg perfect! E o stare absolut normală, cred eu, mai ales spre finalul unei lucrări mari. Senzația aia că te învârți în cerc și că, oricât te-ai uita, tot mai găsești ceva e... clasică. Mai ales cu bibliografia, ai dreptate, e un coșmar! Parcă e un univers paralel cu reguli proprii, care se schimbă din senin.
Și cu nesiguranța aia legată de abordare, justificări... și pe mine mă lovește mereu. Chiar dacă ai discuții bune cu coordonatorul, e normal să te mai rozi pe dinăuntru. E lucrarea ta, până la urmă, și vrei să fie cât mai bună.
Trucuri... hmm. Eu am încercat mai multe. Uneori funcționează să o citesc cu voce tare, asta mă ajută să prind greșeli de exprimare sau formulări ciudate. Alteori, o las deoparte o zi-două, exact cum zici tu. E incredibil cât de mult ajută distanța aia.
Dar cel mai bun truc, cel puțin pentru mine, e să o arăt cuiva care nu e familiarizat cu subiectul. Un prieten, un membru al familiei... cineva care o să o citească cu ochi naivi și o să te întrebe "Dar ce înseamnă asta?" sau "De ce ai făcut asta?". Asta te forțează să explici lucrurile în termeni simpli și să vezi dacă logica ta e coerentă.
În rest, multă răbdare și cafea! Și nu uita, e normal să te simți așa. E semn că îți pasă de lucrarea ta. Succes cu corectura finală!
Salut Alex,
Mersi mult pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singura care trece prin asta, chiar mă simt mai bine știind că e o fază normală. Ai descris-o perfect cu "univers paralel cu reguli proprii" - bibliografia asta mă scoate din minți! Jur că am verificat fiecare referință de zece ori și tot mai găsesc câte o virgulă greșită sau un an greșit.
Trucul cu cititul cu voce tare e bun, o să încerc și eu. Mă ajută să prind formulări greoaie, dar parcă nu e suficient pentru erorile alea ascunse, de citare.
Și ideea cu cineva din afara domeniului e genială! N-am gândit niciodată la asta, dar are un sens perfect. E ușor să te pierzi în detalii când ești prea familiarizat cu subiectul. O să-i cer soțului meu să se aventureze prin lucrarea mea, chiar dacă probabil o să mă întrebe de ce am ales un subiect atât de complicat! 😀
Răbdare și cafea... da, astea sunt ingredientele esențiale în momentul ăsta. Și ai dreptate, cred că e un semn bun că îmi pasă. Ar fi mai rău dacă aș fi indiferentă.
Mulțumesc încă o dată pentru sfaturi și pentru încurajări! Mă simt puțin mai optimistă acum. Sper să ajung la final cu bine.
Salut Alex,
Mă bucur tare mult că ai împărtășit experiența ta! M-ai făcut să râd cu observația aia despre soțul meu și subiectul complicat, sigur o să fie reacția lui! 😀 Dar chiar asta e ideea, nu? Are nevoie de cineva care să pună întrebări simple, să nu presupună nimic.
Mă gândeam și eu că ar fi util să o arăt cuiva care nu e din domeniu, dar parcă mi se părea un pic ciudat să-i cer cuiva să citească o lucrare de licență întreagă. Acum, după ce ai menționat-o, mi se pare o idee excelentă. Poate chiar o să-i dau doar o secțiune, să nu-l sperii de tot!
În legătură