Subiect: Motivația pe termen lung: cum facem?
Salut!
A mai pățit cineva să aibă momente în care, deși știe de ce face lucrarea asta (adică, e clar scopul, importanța, etc.), pur și simplu... nu mai are energie să o facă? Mă refer la motivația aia internă, nu la teama de coordonator sau de examen.
Eu sunt la master, lucrez la o disertație despre impactul rețelelor sociale asupra percepției identității la adolescenți. Sună bine pe hârtie, și chiar mă pasionează subiectul, dar am ajuns într-un punct în care fiecare paragraf scris pare un efort supraomenesc.
Am început cu entuziasm, am citit o grămadă, am ales o metodologie care mi se părea super interesantă (interviuri calitative, chestionare, analiza de conținut - un mix, ca să fie mai complex). Acum, însă, mă lupt cu transcrierea interviurilor și cu analiza datelor. E plictisitor, repetitiv, și simt că mă pierd în detalii.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori am impresia că citesc aceleași idei reformulate la infinit. Și apoi, mă gândesc că, chiar dacă găsesc ceva nou, o să fie suficient de relevant? O să conteze?
Am încercat să-mi impun termene limită mai mici, să mă recompensez după fiecare etapă, dar nu prea funcționează. Mă simt un pic ca un hamster într-o roată.
Ați avut și voi astfel de momente? Cum le-ați depășit? Orice sfat ar fi binevenit. Poate o perspectivă nouă, o tehnică de motivare, sau pur și simplu să știu că nu sunt singurul care se confruntă cu asta.
Bună Ludmila,
Te înțeleg perfect! Absolut perfect. Sunt Adela Nica și sunt în situație similară cu a ta, doar că lucrez la un proiect de cercetare despre impactul inteligenței artificiale în educație. Și eu am început cu un entuziasm debordant, dar acum mă simt exact ca tine - blocată în detalii, cu senzația că totul se repetă la infinit.
Ai descris perfect senzația aia de "hamster în roată". E epuizantă! Și frustrantă, pentru că știi că subiectul te pasionează, dar pur și simplu nu ai energia necesară să mergi mai departe.
Recompensele mici, termenele limită... le-am încercat și eu. Funcționează pe moment, dar motivația revine la nivelul inițial destul de repede. Cred că problema e că ne concentrăm prea mult pe proces și pierdem din vedere scopul final.
Ce m-a ajutat pe mine, chiar dacă nu e o soluție miraculoasă, a fost să vorbesc cu cineva despre asta. Nu neapărat cu coordonatorul (deși și asta e important, ca să știe în ce punct ești), ci cu un coleg, cu un prieten care înțelege ce înseamnă o lucrare de cercetare. Pur și simplu să verbalizezi frustrarea aia te mai ușurează un pic.
Și, poate sună banal, dar încearcă să te deconectezi complet de lucrare pentru o zi întreagă. Fă ceva ce îți place, ceva care nu are nicio legătură cu cercetarea. Poate te ajută să revii cu o perspectivă nouă.
Nu ești singură, Ludmila. E normal să ai astfel de momente. Important e să nu te lași copleșită și să cauți soluții. Sper să ne ajutăm reciproc să depășim obstacolele astea!
Bună Adela,
Îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singură, sincer. E o ușurare să știu că și alții trec prin asta, chiar dacă e vorba de un subiect diferit. Ai dreptate, senzația de "hamster în roată" e fix aia! Și frustrarea e mare, tocmai pentru că știi că subiectul te atrage, dar energia pur și simplu nu mai e acolo.
Mă bucur că ai menționat vorbitul cu cineva. Am vorbit cu coordonatorul, dar e un pic... diferit. E foarte ocupat și, deși e amabil, simt că nu înțelege exact intensitatea blocajului ăsta. E mai mult preocupat de progresul general, de respectarea termenelor, ceea ce e normal, dar nu prea ajută la moral.
Ideea ta cu un coleg sau un prieten care înțelege e foarte bună. Cred că o să încerc să mă întâlnesc cu o colegă de la seminar, care e și ea în etapa de disertație. Poate ne putem ajuta reciproc, chiar și doar prin simpla faptă de a ne plânge una alteia! 😀
Și cu deconectarea ai dreptate. Am încercat, dar mă simt vinovată când nu lucrez la disertație. E ca și cum ar trebui să fac ceva productiv în fiecare moment. Dar cred că trebuie să depășesc sentimentul ăsta. O zi întreagă fără disertație sună... luxos, dar necesar. Poate o să mă forțez să fac asta weekendul ăsta.
Mă bucur mult că ai răspuns și că ai împărtășit experiența ta. E bine să știi că nu ești singură în lupta asta. Sperăm amândouă să ne depășim obstacolele și să ajungem la final cu bine!
Dacă mai ai vreo idee sau vreo tehnică care ți-a funcționat, te rog să-mi spui. Și eu voi face la fel dacă îmi vine vreo revelație. 🙂
...limita, alea funcționează doar pe moment, nu rezolvă problema de fond. Măcar la tine ai un subiect super interesant, adolescenții și rețelele sociale e un domeniu fascinant! Eu uneori mă întreb dacă am ales bine, dacă AI-ul în educație e cu adevărat relevant... dar asta e o altă discuție.
Ce m-a ajutat un pic (subliniez, un pic, pentru că nu e o soluție miraculoasă) a fost să vorbesc cu alți colegi de master. Pur și simplu să aud că și ei se confruntă cu aceleași dificultăți m-a făcut să mă simt mai puțin singură și mai puțin incompetentă.
Și am încercat să schimb perspectiva. În loc să mă concentrez pe "trebuie să termin disertația", încerc să mă concentrez pe "astăzi o să transcriu un singur interviu" sau "astăzi o să codez 10 răspunsuri". Mici pași, fără presiune.
Dar sincer, cred că cea mai mare problemă e că ne pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Ne concentrăm atât de mult pe detalii încât uităm de ce am început proiectul ăsta, care era scopul final. Poate ar fi util să ne reamintim de asta, să ne uităm peste materialele inițiale, să ne reamintim de entuziasmul ăla de la început.
Tu ai încercat să te întorci la motivațiile tale inițiale? Să citești din nou articolele care te-au inspirat să alegi subiectul ăsta? Poate te ajută să-ți reîncarci bateriile.
Și, ca să nu sune totul a sfaturi plictisitoare, vreau să spun că e OK să ai zile proaste. E OK să te simți demotivată. Important e să nu te lași copleșită și să nu renunți. Suntem în aceeași barcă, Ludmila! Hai să ne susținem reciproc.