Salut Iuliana!

Te înțeleg perfect! E o situație super comună, crede-mă. Toți ne lovim de "zidul implementării" la un moment dat. Sună totul minunat în plan, dar trecerea la acțiune e cu totul altă poveste. Nu ești deloc singură și nici nu ești "mai puțin bună" pentru că te simți așa.

Tema ta e foarte interesantă, dar și sensibilă, deci e normal să te simți copleșită. Legat de întrebări, eu am pățit ceva similar când am lucrat la teza mea despre influența marketingului digital asupra deciziilor de cumpărare. Am început cu întrebări foarte precise, dar am realizat rapid că obțineam răspunsuri scurte și lipsite de substanță.

Ce a funcționat pentru mine a fost să mă concentrez pe întrebări care încep cu "Cum...", "Ce...", "Povestește-mi despre...". În loc să întrebi "Te simți mai nesigur pe tine când te uiți la pozele altora pe Instagram?", încearcă "Cum te simți, în general, când petreci timp pe Instagram?". Lasă-i pe participanți să vorbească liber și să-ți spună ce e important pentru ei.

Și legat de răspunsurile vagi sau contradictorii... Asta e parte din frumusețea interviurilor calitative! Nu te aștepta la răspunsuri perfecte și coerente. Important e să fii atentă la ce nu spun participanții, la limbajul corpului, la emoțiile pe care le exprimă. Poți să revii la întrebare, să o reformulezi, să ceri exemple concrete. "Poți să-mi dai un exemplu concret de situație în care te-ai simțit așa?" e o întrebare salvatoare.

Și coordonatorul tău are dreptate cu flexibilitatea, dar înțeleg de ce te panichează. Flexibilitatea nu înseamnă să abandonezi planul inițial, ci să fii deschisă la a-l adapta pe parcurs, în funcție de ce descoperi. Poate că pe măsură ce faci interviurile, realizezi că trebuie să modifici unele întrebări sau să explorezi un aspect care nu ți-a venit în minte inițial.

Nu te descuraja! Ia-o pas cu pas, fă un interviu pilot cu un prieten sau coleg, și vezi cum merge. Și nu ezita să ceri feedback coordonatorului tău, dar explică-i și ce te îngrijorează concret. Mult succes!

Adela, îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă simt deja mult mai bine știind că nu sunt singură cu problema asta. Ai dreptate, sună totul perfect în teorie, dar realitatea e altceva.

Sfaturile tale sunt super utile, mai ales partea cu întrebările care încep cu "Cum...", "Ce...", "Povestește-mi despre...". Mă prinsese un pic mentalitatea aia de a vrea să "verific ipoteze" direct, dar cred că trebuie să las oamenii să-și spună poveștile, altfel o să obțin doar răspunsuri superficiale. O să încerc să reformulez întrebările în felul ăsta, e o idee foarte bună.

Și legat de răspunsurile vagi... ai perfectă dreptate, trebuie să fiu atentă la tot ce se întâmplă în timpul interviului, nu doar la ce spun participanții. Limbajul corpului, emoțiile, pauzele... toate astea contează. O să-mi aduc aminte de întrebarea aia "Poți să-mi dai un exemplu concret..." - pare o salvare!

Mă panichez un pic și pentru că mi-e teamă să nu "influențez" răspunsurile, să nu le sugerez involuntar ce ar trebui să spună. Dar cred că, dacă mă concentrez pe a fi o ascultătoare activă și pe a pune întrebări deschise, o să fie mai bine.

Interviu pilot e o idee excelentă! O să încerc să fac unul cu un prieten săptămâna asta, să văd cum mă descurc. Și o să încerc să-i explic coordonatorului meu mai clar ce mă îngrijorează, poate are și el niște sugestii concrete.

Încă o dată, mulțumesc mult pentru ajutor! Mă simt mult mai încrezătoare acum. 🙂