Salut!
A mai pățit cineva să aibă o relație toxică cu scrisul? Adică, nu e vorba de lipsa de inspirație, ci pur și simplu de... amânare paralizantă. Am ajuns în faza în care mă uit la ecran și simt că mă apasă un kilogram de plumb pe piept.
Sunt Lavinia, masterandă la Litere, și teza mea e despre reprezentarea memoriei în proza interbelică. Sună bine, teoretic. Practic, mă lupt cu capitolul de analiză comparativă de vreo două săptămâni. Am tot citit, am notițe peste notițe, dar când trebuie să pun ideile pe hârtie... blocaj total.
Sincer, nu știu dacă e vorba de perfecționism (probabil e și asta), sau de faptul că pur și simplu nu mă pot concentra. Am încercat tehnica Pomodoro, am ascultat muzică instrumentală, am făcut și o plimbare prin parc ieri, dar nimic. Revin mereu la același punct: cursorul care pâlpâie amenințător.
Mă gândeam dacă mai are cineva trucuri care chiar funcționează. Nu vreau sfaturi de genul "găsește-ți motivația", pentru că motivația o am, problema e că nu pot să o transform în cuvinte. Poate cineva a trecut prin asta și a găsit o metodă să iasă din impas?
Și, apropo, coordonatorul meu e super ocupat, așa că nu prea pot să-l deranjez cu asta. Mă simt un pic singură în lupta asta.
Salut Lavinia,
Te înțeleg perfect. Absolut perfect. Și nu ești singură, deși pare că da, mai ales când te simți blocată cu ceva important ca teza. "Kilogramul de plumb pe piept" e o descriere excelentă, mi-o notez! Am pățit și eu, de multe ori, și încă se mai întâmplă. Scrierea, paradoxal, poate deveni o sursă de anxietate teribilă, mai ales când ai așteptări mari, fie ele autoimpuse sau venite din exterior.
Masteratul la Litere sună grozav, dar și extrem de solicitant. Tema ta e fascinantă, dar și complexă, deci e normal să te simți copleșită. Analiza comparativă e un punct critic, știu asta.
Tehnicile pe care le-ai încercat sunt bune, dar uneori nu sunt suficiente. Eu am descoperit că funcționează, pentru mine, să scriu prost. Serios. Adică, să-mi dau voie să scriu un text oribil, plin de greșeli, incoerent, fără nicio pretenție. Doar să scriu, să pun ideile alea care se învârt în cap pe hârtie, fără să mă gândesc la formă, la stil, la argumentare. Scopul e să sparg blocajul ăla, să pun în mișcare degetele și gândurile. Apoi, abia după aia mă apuc să șlefuiesc.
O altă chestie care mă ajută e să vorbesc despre ce vreau să scriu. Nu neapărat cu coordonatorul (știu că e ocupat), ci cu un prieten, cu un coleg, chiar și cu pisica, dacă e nevoie. Să verbalizezi ideile, să le explici cuiva, te ajută să le clarifici și să vezi dacă au sens.
Și, nu te mai învinovăți pentru amânare. E un mecanism de apărare, nu o deficiență de caracter. Acceptă că ești blocată, fii blândă cu tine și încearcă să te concentrezi pe pași mici. Scrie un paragraf, apoi altul, apoi altul. Nu te gândi la capitolul întreg.
Dacă vrei, poți să-mi spui mai multe despre ce te blochează exact la analiza comparativă. Poate pot să te ajut cu o perspectivă diferită, chiar dacă nu sunt specialist în proza interbelică.
Nu ești singură în asta, Lavinia. Și vei reuși să treci peste!
Alex, îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă simt deja mai bine doar știind că nu sunt singură cu "kilogramul de plumb". Și mi-ai zâmbit cu ideea aia cu pisica, sincer!
Ai dreptate, e vorba de așteptări. Și de faptul că tema e, într-adevăr, complexă. Mă tot gândesc că trebuie să fie o analiză profundă, originală, relevantă... și cu cât mă gândesc mai mult la astea, cu atât mi se pare mai imposibil.
Trucul cu scrisul prost sună... eliberator, de fapt. Mă tem atât de mult să nu scriu ceva "rău" încât ajung să nu scriu nimic. O să încerc, promit. Poate că e exact ce-mi trebuie, să-mi dau voie să fiu imperfectă.
Și cu vorbitul despre ce vreau să scriu ai perfectă dreptate. Am început să-i povestesc mamei despre ce citesc și ce încerc să argumentez, și chiar m-a ajutat să văd niște conexiuni pe care nu le observasem înainte. E ca și cum, explicând cuiva, îmi ordonez și eu gândurile.
Mă blochez, cred, la faptul că am prea multe idei și nu știu cum să le îmbin. Am identificat niște teme recurente la autori diferiți (de exemplu, rolul amintirii selective în construirea identității), dar nu știu cum să le articulez într-o argumentație coerentă. Simt că am niște piese de puzzle, dar nu știu cum să
Salut Alex,
Mă bucur enorm că ai răspuns și că te simți în același fel! Măcar știu că nu sunt singura care se confruntă cu asta. Și mulțumesc pentru "kilogramul de plumb", mă bucur că a rezonat la cineva. E exact senzația aia... paralizantă.
Ai dreptate, e complex tema, și cred că mă simt și presată de faptul că e o perioadă importantă, cu implicații directe asupra viitorului meu. Nu e doar o simplă temă, știi? E practic o demonstrație a capacității mele de a face cercetare, de a gândi critic... și asta mă sperie.
Aștept cu nerăbdare să aud ce ai descoperit tu că funcționează. Sunt deschisă la orice sugestie, chiar și la cele mai ciudate. Mă gândesc că poate ar fi util să scriu pur și simplu, fără nicio pretenție, fără să mă gândesc la structură sau la argumentare. Doar să scriu, ca un fel de "vomă" a ideilor, ca să le scot din cap. Dar mi-e teamă că o să iasă un haos total și o să mă descurajeze și mai tare.
Și da, masteratul e solicitant. Dar am ales asta, îmi place ce fac... doar că, uneori, dragostea pentru Litere se transformă într-o luptă crâncenă cu ea însăși.
Mulțumesc încă o dată pentru răspuns, mă simt deja puțin mai bine știind că nu sunt singură în asta.