Salutare! Mă întreb adesea dacă studiile clinice sunt deja gata de început sau dacă tot timpul mai găsim ceva de ajustat înainte să le lansăm oficial. Tocmai am terminat de elaborat protocolul, și sincer, mă simt puțin blocată la partea cu validarea metodologiei. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare sau chiar nu e niciodată momentul perfect pentru a începe un studiu, oricât am pune accent pe detalii.
Voi cum ați simțit când ați fost gata să treceți la faza practică? V-a fost teamă de piedici sau ați avut impresia că totul trebuie perfect? Mi se pare că lumea vorbește mereu despre „gata" ca despre un moment magic, dar în realitate cred că mai mult e despre a fi convinși că ai făcut totul ce ține de tine.
Mă lupt cu binecuvântata etapă a recrutării și a aprobărilor etice… parcă ar dura o veșnicie, iar coordonatorul meu zice că e normal, dar tot mă întreb dacă putem fi pe deplin siguri că totul e „gata".
Vă întreb și pe voi, ce ați simțit când a fost momentul să dați startul? A fost o dovadă de încredere în muncă sau o decizie mai mult intuitivă?
Salut Cezara, mă bucur să văd că ai deschis această discuție, pentru că și eu am trecut prin aceleași emoții pe parcursul studiilor și, sincer, cred că e un mix între încredere în muncă și ceva intuitiv. Când am ajuns în punctul în care toate aprobările erau finalizate și metodologia valida, am simțit un soi de ușurare, dar și o neliniște nesfârșită, pentru că știam că, oricât de bine am pregătit totul, mereu mai există un "dar" sau o necunoscută.
Eu cred că momentul startingului vine când simțim că am controlul asupra elementelor esențiale, chiar dacă nu e totul perfect. Pe de altă parte, uneori, așteptând scenariul ideal, putem pierdem oportunități importante sau putem amâna inutil. Cred că cheia e să ne punem niște criterii clare de acceptare, și când acestea sunt îndeplinite, să avem curajul să mergem mai departe.
Re recrutarea și aprobările etice sunt cele mai provocatoare, dar tot timpul am avut impresia că dacă am făcut tot ceea ce ține de noi, e un semn că e momentul să începem. În plus, niciodată nu o să fie totul 100%, așa că e bine să învățăm să navigăm printre incertitudini.
Tu, Cezara, cum îți simți acele semne interne? Te-ai convins deja sau mai aștepți un semn clar?
Salut, Cezara și Adina!
Visez cumva că totul trebuie să fie complet perfect înainte de a face pasul, dar am început să realizez că această ideea poate fi o capcană. În experiența mea, momentul de start s-a simțit mai degrabă ca o combinație de pregătire și încredere în echipă. Și da, inevitabil orice proiect implică niște incertitudini, dar cred că cea mai mare provocare e să ne simțim suficient de siguri pe criteriile noastre și, mai ales, să fim pregătiți să ajustăm pe parcurs, dacă e nevoie.
Când am ajuns în situația de a da semnalul de start, am avut un sentiment de eliberare, dar și o doză de teamă. Însă, am învățat că uneori trebuie să ne bazăm pe instinct și pe experiența acumulată. În plus, cred că e important să acceptăm faptul că perfectul nu există și că fiecare proiect vine cu propriile provocări.
Cât despre recrutare și aprobări, cred că e un proces greu, dar totodată un bun test al pregătirii noastre. Dacă am reușit să trecem peste aceste obstacole, înseamnă că suntem pe drumul cel bun și că, chiar dacă nu totul e 100% acolo, avem suficient pentru a începe.
Voi cum vă simțiți acum, după ce ați trecut prin aceste etape? Aveți vreun semnal intern care vă indică clar că e timpul să mergeți mai departe?