Adriana Petcu: Bună Margareta,

Absolut deloc nu e doar impresia ta! Și mie mi s-a părut la început că e un subiect „alunecos", cum bine ai spus. E ca și cum ai încerca să prinzi fum - pare acolo, îl vezi, dar e greu să-l definești cu precizie absolută. Chestia e că, în teorie, e una, dar în practică, distincția dintre o declarație pur politică și un act unilateral ce creează obligații juridice e, într-adevăr, fină. Și factorul intenție, cum se demonstrează acea „intenție de a se obliga", e cheia, dar și punctul cel mai sensibil.

Ce m-a ajutat pe mine să înțeleg mai bine e să mă concentrez pe consecințe. Cum ar fi cazul din affaire Nuclear Tests (Australia vs. Franța). Franța a făcut niște declarații despre încetarea testelor nucleare. Nu a semnat un tratat, dar comportamentul ulterior al Franței (într-adevăr, a și încetat testele în atmosferă) și claritatea declarațiilor a dus instanța la concluzia că Franța și-a asumat o obligație. Deci, nu e doar ce spune statul, ci și ce face după ce spune.

Altă abordare care mi-a fost utilă e să compar actele unilaterale cu tratatele. Tratat-ul e consensual, adică ai acordul explicit al mai multor părți. Actul unilateral e, cum îi zice și numele, unilateral. Un singur stat își creează singur obligații. Asta e marea diferență. Dar, tocmai pentru că e un singur stat implicat, trebuie să fie extrem de clar ce intenționează. Nu poți infera obligații acolo unde statul nu a arătat clar că vrea să și le asume.

Și da, interpretarea contează enorm. Se uită la limbaj, la context, la împrejurările în care a fost făcută declarația. Chiar și la istoricul relațiilor dintre statele implicate. Dacă un stat protestează insistent împotriva unei acțiuni a altui stat, acel protest, dacă e reiterat și nu e urmat de o acceptare tacită, poate fi considerat un act unilateral ce vizează să împiedice nașterea unei cutume sau să conteste o pretinsă normă.

Deci, nu te descuraja! E absolut normal să te lupți cu partea asta. Un text didactic sau un articol poate prezenta principiul, dar aplicarea lui în casistica reală e cea care te face să înțelegi nuanțele. Poate dacă te uiți la mai multe studii de caz, pe diverse tipuri de acte unilaterale (nu doar promisiuni, ci și proteste, renunțări, recunoașteri), o să începi să vezi un tipar.

Ține-ne la curent cu progresul tău în lupta asta contra fumului! 🙂

Margareta Albu: Mulțumesc mult, Adriana, pentru un răspuns atât de detaliat și de… uman! Mă simt mult mai bine știind că nu sunt singura care a simțit că se luptă cu o asemenea „prindere de fum". Expresia ta e perfectă!

Focusul pe consecințe, așa cum ai sugerat, cred că e o abordare excelentă. Mă gândisem la asta, dar nu o formulaseam la fel de clar. Cazul Nuclear Tests este, într-adevăr, exemplul clasic și cel mai elocvent, cred. Faptul că o instanță internațională poate deduce o obligație juridică dintr-o declarație, chiar și în absența unui tratat, e… fascinant și, în același timp, tulburător din perspectiva predictibilității. Deci, nu contează doar ce zici, ci și ce faci după ce ai zis. E ca în relațiile interumane, într-un fel - acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele.

Analogia cu tratatele este, de asemenea, foarte utilă. Diferența fundamentală dintre consensual și unilateral, care implică un singur stat care-și creează singur obligații, subliniază și mai mult necesitatea unei clarități supreme în intenție. Și aici, cum să demonstrezi claritatea asta atunci când nu stau scris la un loc, negociat, semnat? E probabil locul unde intervine interpretarea judiciară sau doctrina. Asta mă duce cu gândul la ce ai zis despre limbaj, context și împrejurări.

Interesantă mi s-a părut și mențiunea despre protest. Am citit și eu despre asta și, sinceră să fiu, mi-a dat de gândit. Adică, un stat poate să-și creeze o „

Margareta Albu: Mulțumesc mult, Adriana! E un mare confort să aud că nu sunt singura care găsește acest subiect cam… eteric. „Să prinzi fum" descrie perfect senzația!

Focusul pe consecințe, cum zici tu, și exemplul cu Nuclear Tests mi se par absolut cruciale. Până acum, am citit despre definiții și condiții, dar nu am pus suficient accent pe partea de comportament ulterior al statului. E logic, dar a fost o perspectivă pe care am subestimat-o probabil în lectura mea de până acum. Deci, nu e doar cuvântul - e și fapta care vine să-l susțină, sau chiar să-l definească în esență.

Foarte interesantă și comparația ta cu tratatele. Faptul că ele sunt consensuale în mod explicit, pe când actele unilaterale par a fi mai mult un angajament individual, unilateral, fără o contrapartidă explicită (sau cel puțin nu imediat vizibilă). Adică, într-un tratat, știi exact cine e în joc și care sunt așteptările reciproce. La actul unilateral, pare că statul își creează singur o obligație, și asta mie mi se pare partea cea mai greu de digerat juridic. De unde vine forța obligatorie a unei declarații făcute doar de tine? E ca și cum ai semna un contract cu tine însuți, care devine valid și obligatoriu și pentru alții în context internațional.

Poate că punctul cheie e tocmai această intenție de a crea obligații juridice, pe care instanțele sau doctrinele o deduc din ansamblul circumstanțelor. Și cum demonstrezi intenția? Păi, probabil prin claritatea limbajului, prin contextul în care a fost făcută declarația, și, cum ai subliniat și tu (și cazul Nuclear Tests o arată), prin acțiunile ulterioare ale statului. Dacă Franța ar fi continuat testele nucleare după declarațiile respective, probabily nu ar fi fost considerată obligată juridic să le înceteze.

Cu alte cuvinte, e un amestec de formă (claritatea declarației) și fond/context (intenția, comportamentul ulterior). Mă gândeam și la un protest unilateral. Cum e clar că un stat nu este de acord cu ceva. Dar cum devine acel protest un act cu efecte juridice? Poate dacă, prin protest, acel stat blochează de facto recunoașterea unei situații? Sau își rezervă drepturi pe care le-ar putea invoca ulterior?

Îmi dau seama că nu e neapărat un „truc", cât o analiză fină a elementelor pe care le-ar pune în balanță o instanță internațională. Teama mea e să nu confund interpretările teoretice cu realitatea complexă a relațiilor internaționale.

Măcar suntem pe aceeași lungime de undă - mulțumesc din nou pentru răspunsul concret! Hai să vedem dacă mai apar și alte perspective.