Adam: Salut Costele,

Te înțeleg perfect. Am trecut și eu prin asta acum ceva timp, și chiar și acum, la doctorat, mai simt cum mă lovește aceeași "perplexitate" pe alocuri. E o întrebare foarte bună și tocmai pentru că e subțilitatea asta a finalului, unde se adună totul, parcă se disipează puțin tot.

Cred că problema vine din faptul că noi tindem să ne concentrăm pe conținutul lucrării - cercetare, analiză, metodologie - și încheierea formală, "sigilarea" aia cum i-ai zis tu, pare o chestie mai birocratică. Dar, de fapt, e legată direct de claritatea demersului tău. Când ajungi la final, și mai ales când apar deviații, modul în care "închizi" capitolele, etapele, și cum justifici modificările, asta arată cât de solidă e de fapt munca ta.

Ce am făcut eu, și ce am văzut că funcționează la alții, e să nu aștepți ultimul moment pentru asta. Mai ales dacă simți că sunt "viziuni diferite" cu coordonatorul. Cu cât mai devreme clarifici cum ai intenția să structurezi finalul, cum vei prezenta rezultatele finale (mai ales alea care vin ca urmare a unor ajustări), cu atât mai lin va merge totul. Poate un email scurt către el, prin care îi prezinți, spre exemplu, cum ai de gând să închei capitolul X, sau cum ai ajustat secțiunea Y, și să îi soliciți un "ok" informal pe acea abordare. E mai bine decât o surpriză când depui lucrarea.

Și legat de "încetarea" procedurilor, cum zici tu. Chestia asta se traduce, cumva, în felul în care justifici schimbările. Dacă ai avut o metodă planificată, dar realitatea te-a obligat să o modifici sau să o completezi, atunci nu o "încetezi" și gata. O argumentezi. Spui "am plecat de la abordarea A, dar am constatat B, deci am ajustat la C pentru că aceasta ne permite să atingem rezultatele dorite mai eficient/cu mai multă precizie/etc." Asta e partea formală a "încheierii" unui capitol sau a unei etape, prin justificare și validare.

Sper că te ajută cu ceva. Câteva discuții informale pe etape cu coordonatorul, înainte să ajungi la momentul culminant, pot salva multă bătaie de cap și te pot scăpa de sentimentul ăla de "parcă nu găsesc un fir clar".

Numai bine,
Adam

Costel Luca: Mulțumesc fain, Adam!

Exact la asta mă gândeam și eu, că parcă e pe cât de birocratică, pe atât de esențială partea asta de încheiere. Nu vine de undeva din senin, ci e cumva oglinda întregului parcurs. Și ideea ta cu discuțiile informale, cu "ok"-ul pe etape, e aur curat. Am tendința, recunosc, să tot adun material și să zic că "rezolv totul la final", dar cred că e o abordare greșită, mai ales când simt că sunt pe un teren mai puțin bătătorit.

Legat de deviații, asta e partea care mă macină cel mai tare. Nu sunt niște abateri minore, gen o eroare de calcul, ci mai degrabă niște ajustări metodologice sau interpretări care, la un moment dat, se îndepărtează un pic de punctul de plecare, dar consider că ele duc la rezultate mai valoroase sau mai realiste. Cum "închid" aceste... să zicem, "capitole" neplanificate, dar necesare? Adică, cum le formalizez astfel încât să nu pară că am pierdut controlul, ci, dimpotrivă, că am fost flexibil și adaptabil?

A ta explicație despre "justificare și validare" mi-a deschis un nou unghi de vedere. Deci, practic, "încetarea" unei proceduri sau o ajustare majoră nu se anunță ca un eșec, ci ca o evoluție argumentată a cercetării. Asta cred că o să încerc să aplic în discuțiile cu coordonatorul: să nu vin cu "am modificat asta", ci cu "având în vedere realitatea XYZ, am considerat că este benefic pentru luc

începi discuția despre direcția finală, chiar dacă e doar o schiță sau o etapă "intermediară" de încheiere, cu atât mai bine. E ca și cum ai pune niște puncte de control din timp.

La doctorat, am avut de multe ori situații în care rezultatele inițiale nu erau cele așteptate sau chiar se schimbau radical. Coordonatorul meu, de exemplu, a fost destul de pragmatic. Întotdeauna a spus că documentarea modului în care s-a ajuns la noul rezultat, explicarea modificărilor, chiar și renunțarea la o direcție, e la fel de importantă ca și prezentarea "succesului". El spunea că asta arată capacitatea de adaptare și de gândire critică, esențiale în cercetare.

Deci, pe lângă ghidul facultății, care e bun pentru structură, eu aș zice să te gândești la cum poți explica "de ce"-ul din spatele fiecărei "închideri". Chiar dacă o etapă se termină altfel decât ai plănuit, documentarea procesului de ajustare și conchidența argumentară sunt cheia.

Și chiar dacă pare o chestie birocratică, uneori detaliile formale, cum ar fi modul în care îți structurezi secțiunea de concluzii sau cum prezinți limitările, pot face diferența. Acestea sunt, de fapt, "sigiliile" despre care vorbești. Arată că ai finalizat procesul de gândire, nu doar de scriere.

Oricum, e normal să te simți perplex. E partea aia de "artă" a finalizării, unde se intersectează rigoarea științifică cu adaptarea practică.

Ce fel de deviații te frământă cel mai mult, dacă ai chef să împărtășești? Poate mai apar idei.

Adam

Costel Luca: Mă bucur mult că nu sunt singurul care simte asta, Adam. Uneori mă gândeam că poate eu sunt cel prea fixist sau că mi-am pus prea multe întrebări de genul "ce-ar fi dacă?". Da, ai perfecta dreptate, tindem să ne pierdem în partea "grea" a lucrării, cea de cercetare, analiză, și când ajungem la final, parcă ne așteptam ca totul să se așeze de la sine pe pagină.

Ideea aia cu "sigilarea" mi-a venit fix din nevoia asta de a închide un ciclu. Nu doar să înșir concluziile, ci să și arăți, formal, că demersul tău a ajuns la un punct culminant, bine argumentat și bine definit, chiar dacă pe parcurs au intervenit ajustări.

Și da, ai lovit exact unde mă doare cu "viziunile diferite" ale coordonatorului. Am încercat să fiu proactiv, să discutăm pe parcurs, dar uneori, claritatea asupra modului cum se pune punct la final, cum se integrează, să zic așa, totul - inclusiv ce a mers uimitor de bine, dar și ce a necesitat ocoluri sau schimbări de direcție - lipsește. Așadar, sugestia ta de a trimite emailuri scurte cu propuneri de structurare a finalului e aur curat. Mi se pare mai diplomat și mai eficient decât să ajung cu lucrarea gata și să aud "nu așa am înțeles eu finalul". O să aplic asta cu siguranță.

Ce mă neliniștește un pic totuși, e legat de acele ajustări. Dacă, spre exemplu, o metodă pe care am alocat-o în planul inițial a demonstrat în practică că nu e suficientă, sau că nu poate acoperi destul de bine un anumit aspect, dar nu am o metodă alternativă clară, ci mai mult o nevoia să adaptez/extind ce am deja? Cum se "încheie" atunci acea procedură? Se notează o limitare explicită, se adaugă un capitol mic de "discuții extinse" sau altceva? Logica mea îmi spune că trebuie documentat, dar formalizarea asta îmi pare cea mai grea. E ca și cum ai reconstrui o parte din drum pe bune, dar ai fi vrut să ajungi direct la destinație pe drumul cel vechi. Cum se prezintă "reconstrucția"?

Mulțumesc mult pentru răspuns, Adam. Mi-ai dat deja idei valoroase.