Aisha: Salut, Adriana! Complet de acord cu ce spui. E fix bătălia mea de săptămâna asta cu capitolul despre subiectul ăsta. Parc-ai fi ghicit ce mă preocupă și pe mine. Faza cu linia aia fină e cea mai grea, nu știi când treci dincolo fără să vrei. Eu am început să mă gândesc serios la asta când am lucrat cu un grup de părinți care își pierduseră copiii. E clar că ai nevoie de detalii ca să înțelegi durerea, dar și mai clar că nu poți să-i iei la întrebări despre fiecare detaliu sfâșietor, nu? Cumva, am încercat să mă concentrez pe ce era strict necesar pentru concluziile mele și să fiu prezentă, mai mult ca ascultător empatic, decât ca recenzor rece. Și mereu îmi repet că anonimizarea completă, modificarea numelor, a locurilor, a altor detalii identificabile, chiar dacă uneori pare că "diluează" puțin impactul realității, e absolut crucială. Nu vrei să strici viața cuiva pe termen lung de dragul unei note mai mari la master, nu? Și mai am o idee, poate nu știu cât de aplicabilă e la tine, dar eu am încercat să discut cu supervizorul meu despre posibilitatea de a include în partea metodologică o secțiune despre "limitările etice percepute", unde să subliniez că am fost conștientă de riscuri și am luat măsuri. Poate asta ajută să arăți că nu ești neglijentă. Mă interesează mult și cum abordează alții, mai ales dacă au experiențe similare cu grupuri vulnerabile. Cum faci să-ți păstrezi integritatea de cercetător, dar și să transmiți empatie?

Adriana Craciun: Mulțumesc mult, Aisha, pentru răspunsul atât de deschis și, sincer, mi-a alinat o parte din griji să știu că nu sunt singura care se zbate cu asta. Ai atins niște puncte esențiale!

Ce spui despre grupul de părinți îmi rezonează enorm. E o delicatete aparte când lucrezi cu suferința umană. Și ai dreptate, nu poți fi "recenzor rece" în astfel de momente. Cât despre anonimizare, e absolut de necontestat, așa cum zici, chiar dacă uneori poate simți că "diluează" puțin, siguranța și demnitatea subiecților primează. Îmi notez ideea cu "limitările etice percepute" în secțiunea metodologică. Cred că asta ar fi o abordare excelentă să arătăm nu doar că am respectat protocoalele, ci că am fost conștienți de fragilitatea situației și am acționat preventiv. Poate chiar să fie o contribuție interesantă la metodologie, să arătăm o auto-reflecție critică din partea noastră.

Mă gândeam și la varianta asta: cât de mult ne bazăm pe consensul informat? Cât de clar îl explicăm, mai ales persoanelor care poate nu sunt familiarizate cu mediul academic sau sunt într-o stare de vulnerabilitate emoțională? Adică, nu e suficient să bifezi o căsuță, trebuie să te asiguri că chiar înțeleg ce semnează, ce se întâmplă cu datele lor, și că au dreptul să se retragă oricând. Poate că un interviu mai lung și mai aprofundat despre consimțământ, chiar dacă "fură" din timpul alocat colectării datelor propriu-zise, e o investiție care merită. Și apoi, cum facem "exitul" din cercetare? Cum încheiem interacțiunea, lăsându-i într-o stare cât mai bună, sau cel puțin nu mai proastă decât erau? Nu vreau ca la final să se simtă "exploatați" sau "abandonați" după ce și-au deschis sufletul.

Sunt foarte curioasă să aud și alte perspective, cum faceți voi să păstrați acea empatie necesară, dar și obiectivitatea științifică? E un dans pe sârmă, parcă.