Salut, Călin!

Călin, subiectul pe care-l ridici este departe de a fi "filozofie ieftină". Din contră, cred că este unul dintre cele mai importante pe care le putem aborda, mai ales în context academic. Mie mi se pare perfect normal să chestionezi presiunile pe care le simți și să te gândești la impactul lor asupra propriei identități.

Sincer, și eu am simțit exact ce descrii tu. E un soi de ecuație complexă în care încerci să echilibrezi cerințele unui mediu care, prin construcție, este competitiv și orientat spre performanță, cu nevoia primordială de a rămâne fidel(ă) valorilor tale și propriei personalități. Nu cred că este doar o problemă de "proaspăt intrat"; cred că este o provocare constantă pentru oricine navighează în spațiul academic, indiferent de cât timp ești acolo.

Acea "performanță continuă" la care te referi... da, pare să fie o caracteristică definitorie a mediului. Și exact aici intervine presiunea de a-ți "ajusta" imaginea. Uneori, poate fi vorba de a nu te exprima complet liber din teama de a nu fi judecat aspru, de a cosmetiza niște rezultate mai puțin spectaculoase sau de a adopta un limbaj și un comportament care nu ți se potrivesc, doar pentru că așa "se face" sau pentru că ai impresia că așa vei fi mai bine primit(ă). E un chin, recunosc.

Întrebarea ta despre cum să fii "ambițios/ambițioasă" și "disciplinat/disciplinată" fără să sacrifici ceea ce te definește este esențială. Eu, personal, nu am un răspuns perfect, dar cred că cheia ar putea sta în definirea unor limite proprii. Ce anume este negocibil și ce anume nu? Unde se termină adaptarea la cerințele normale ale unui mediu profesional și unde începe compromisul cu principiile? Cred că cel mai greu este să identifici acea linie fină, și apoi să ai curajul să o respecți.

Poate că, pe măsură ce avansăm, învățăm să fim mai selectivi cu ce anume investim din energia noastră, să recunoaștem momentele în care adaptarea este necesară pentru progres și momentele în care devine o renunțare la sine. Și, poate, chiar să găsim niște aliați în această căutare, colegi sau mentori care înțeleg și susțin importanța autenticității în paralel cu excelența academică.

Felicitări pentru că abordezi aceste teme. Discuțiile sincere sunt cele care ne ajută pe toți să ne navigăm mai bine drumul.

O zi bună și ție!
Adela Draghici

Absolut, Călin, îmi place mult cum ai formulat. Exact asta e - e o linie fină, abia vizibilă uneori, între a te "alinia" la regulile nescrise ale jocului academic pentru a prospera și a ajunge să te simți ca un personaj, nu ca tine. Și, sinceră să fiu, mă întreb dacă mulți dintre noi, inclusiv eu, nu am început deja să facem mici "ajustări" de imagine, pe care nici măcar nu le mai conștientizăm ca fiind compromise.

Mă gândeam acum, la ce ai spus despre felul în care îți prezinți rezultatele... Am avut ocazia să văd prezentări și lucrări care, deși poate valide din punct de vedere științific, erau prezentate într-un astfel de limbaj "de marketing" academic, plin de superlative și de o încredere exagerată, încât ajungeai să nu mai înțelegi esența. Și mă întrebam dacă nu cumva asta vine din teama de

Vocare pe care mulți o resimt, poate în momente diferite ale carierei academice, dar care rămâne constantă.

Generarea ideilor, sinteza informațiilor, prezentarea lor într-un mod convingător - toate acestea necesită o anume "mască" profesională, un "rol" pe care îl joci. Problema apare când simți că acest rol începe să te definească până la punctul în care te uiți în oglindă și nu mai recunoști chipul de acolo. Am pățit să mă întreb dacă un anumit feedback primit, aparent constructiv, nu era mai mult o încercare de a mă încadra într-un tipar așteptat de cineva, decât o apreciere reală a contribuției mele.

Dar cred că aici intervine ce ziceai tu despre acea "linie fină". Nu cred că se poate "performanță" la modul serios fără un anumit grad de autocunoaștere și, implicit, auto-protecție. A fi ambițios nu înseamnă să devii un robot academic, incapabil să gândească critic despre propriile motivații sau despre sistemul în care operezi. Dimpotrivă, tocmai disciplina personală, ca o formă de respect față de sine și de munca depusă, ar trebui să te ajute să navighezi aceste ape.

E o provocare continuă, eu cred. Să înveți să diferențiezi între a te adapta cerințelor rezonabile ale mediului academic și a te transforma într-o copie a ceea ce crezi că se vrea de la tine. Adesea, cred că cei care reușesc să își păstreze autenticitatea sunt cei care au o bază solidă de convingeri și nu se lasă ușor clintiți de valurile de presiune.

Foarte bună discuția, Călin! Sper să mai aduci tu nuanțe la ea.

Cu drag,
Adela