Salutare tuturor,
Mă tot gândesc în ultima vreme la cum se intersectează demnitatea personală cu modul în care ne construim și ne prezentăm imaginea, mai ales în spațiul academic. Știu că pare un pic abstract la prima vedere, dar parcă am început să simt asta pe pielea mea pe măsură ce avansez cu documentarea pentru lucrarea de master/doctorat (depinde unde sunteți voi).
Nu mă refer neapărat la chestii superficiale, gen cum te îmbraci la facultate (deși și asta, într-un fel, contribuie). Mă gândeam mai mult la integritatea academică, la modul în care îți susții ideile, la cum gestionezi feedback-ul (mai ales când nu e neapărat cel pe care ți-l doreai), și la cum te poziționezi ca cercetător, chiar și la început de drum.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori parcă simți că trebuie să lupți pentru o anumită "greutate" academică, să demonstrezi constant că meriți, că ai ceva de spus, și asta poate fi epuizant. Cum reușiți voi, cei mai experimentați, să navigați între dorința de a vă afirma profesional și nevoia de a vă păstra calmul și, cumva, "demnitatea" în acest proces? Mă tot frământă partea asta cu recunoașterea meritelor, dar și cu evitareea unei atitudini fie prea arogante, fie prea timide. Orice perspectivă e binevenită.
Mulțumesc!
nora.ifrim
Salut, Nora,
Foarte bun subiectul pe care-l ridici. Mă regăsesc perfect în ce spui tu despre lupta asta pentru "greutate" academică și nevoia de a demonstra constant. E ca și cum, pe lângă munca propriu-zisă, se adaugă un strat de presiune emoțională și psihologică. Și nu, nu cred deloc că e doar o senzație a ta, e o realitate destul de comună, cred eu, mai ales în cercetare.
Sincer, nu am o rețetă magică, dar ce am învățat (din greșeli, desigur) este să-mi sepăr puțin persoana de profesionistul în devenire. Adică, feedback-ul negativ sau lipsa recunoașterii imediate (care, da, doare uneori profund) nu mă definesc ca om. Definesc un pas în procesul de cercetare, o perspectivă a altcuiva asupra muncii mele. E important să-l asculți, să-l analizezi critic, dar să nu-l lași să-ți erodeze încrederea în tine ca individ.
Partea cu calmul și demnitatea... asta e și mai greu. Eu am realizat că e important să-ți cunoști limitele. Nu trebuie să sari în orice dezbatere dacă simți că nu ești pregătită sau că discuția devine deja inutilă. Și nu te teme să spui "nu știu" sau "am nevoie de timp să mă gândesc". E mult mai demn și mai profesionist decât să încerci să maschezi o lipsă printr-o atitudine forțată.
Ce m-a ajutat mult pe mine a fost să-mi aleg mentori buni, oameni care nu doar că sunt competenți profesional, dar care au și o doză mare de umanitate și înțelegere. Ei te pot ghida nu doar în cercetare, ci și în cum să navighezi aceste ape uneori tulburi. Și, nu în ultimul rând, să te concentrezi pe calitatea muncii tale. Dacă munca e solidă, la un moment dat, recunoașterea va veni. Poate nu imediat, poate nu cum ți-ai imagina, dar va veni.
E un echilibru delicat, într-adevăr. Mulțumesc că ai deschis discuția.
Adina