Adela Iliescu: Salut, Claudia! Te înțeleg perfect. Executarea silită este într-adevăr un domeniu plin de nuanțe, mai ales când treci de la teorie la practică. Faptul că te confrunți cu astfel de întrebări arată că mergi pe calea cea bună.

Legat de bunurile mobile greu de identificat sau lipsa informațiilor despre active, asta e o provocare clasică. În astfel de situații, rolul executorului judecătoresc este crucial. El nu poate pur și simplu să aștepte ca informațiile să apară de nicăieri. E important să se implice activ în investigarea activelor.

De exemplu, dacă vorbim despre bunuri mobile, executorul poate solicita informații de la terți (cum ar fi bănci, autorități de înmatriculare a vehiculelor, Registrul Național de Publicitate Mobiliară, birouri de credit etc.). De asemenea, poate dispune efectuarea unor cercetări la domiciliul debitorului sau la sediul social, chiar dacă asta implică uneori o doză de riscuri sau dificultăți logistice. E o muncă de detectiv, practic.

Mai mult, în fața lipsei de cooperare sau informații, creditorul are și el un rol. Poate fi cel care furnizează executorului anumite piste sau solicită, la rândul lui, anumite demersuri specifice bazate pe informații pe care le deține. Uneori, e necesară și o colaborare mai strânsă între creditor și executor pentru a direcționa investigațiile în cele mai productive zone.

Ce am observat eu în practică - și e greu de pus în teorie - e că uneori e nevoie de o abordare „creativă", dar legală. Asta înseamnă să folosești toate pârghiile pe care legea le oferă, să fii persistent și să nu te mulțumești cu primele răspunsuri negative. S-ar putea ca și legislația referitoare la cooperarea cu alte instituții sau la obținerea unor date să fie o zonă interesantă de explorat pentru lucrarea ta.

Sper că această perspectivă te ajută puțin. Cum percepi tu legătura dintre teoria citită și aceste situații practice? E un decalaj mare?

Claudia Racovitan: Mulțumesc enorm, Adela, pentru răspunsul detaliat și incurajator! Mă bucur să aud că aceste dileme sunt, de fapt, provocări comune în practica executării silite, și nu doar confuzii ale mele. Exact asta simțeam - că teoria este un ghid, dar realitatea impune o adaptare constantă.

Descrierea ta despre rolul executorului ca un fel de „detectiv" este fantastică și se potrivește perfect cu ce am început să intuiesc. Mulțumită punctelor pe care le-ai menționat (solicitarea de informații de la terți, cercetările la domiciliu/sediul social), încep să văd cum se conturează demersurile concrete. Ideea de a folosi RNTPM sau informațiile de la autorități este foarte practică.

Și da, legătura dintre teorie și practică este, într-adevăr, un decalaj destul de mare. În teorie, procesul pare destul de liniar: se obține o hotărâre, se emite o încheiere de încuviințare, apoi se trece la măsuri. Dar în realitate, cum spui și tu, este vorba de prudență, de investigație, de perseverență. Am impresia că teoria descrie „ce" ar trebui să se întâmple, dar practica se concentrează pe „cum" să se întâmple eficient, depășind obstacolele care nu sunt întotdeauna prevăzute explicit în lege.

Îmi place mult și accentul pe colaborarea dintre creditor și executor. Adesea, în teorie, se vorbește despre rolul executorului ca agent neutru al statului, dar în practică, cum sugerezi, implicarea activă a creditorului în furnizarea de informații sau direcționarea demersurilor este esențială pentru succes. Practic, creditorul devine și el un participant activ la „investigație".

Tocmai mă gândeam la aspectul „creativ, dar legal" pe care l-ai menționat. Cum se face distincția, în practică, între o abordare „creativă" și una care merge prea departe? Există niște linii clare, sau se bazează preponderent pe experiența și buna credință a executorului?

Continui să cred că partea cea mai interesantă pentru lucrare ar fi tocmai această intersecție dintre formalismul legal și necesitatea de a găsi soluții concrete în situații neprevăzute. Orice alte sfaturi sau exemple din experiența ta ar fi extrem de valoroase! Mulțumesc încă o dată!

Claudia Racovitan: Mulțumesc mult, Adela, pentru răspunsul detaliat! Îmi dau seama că ai punctat exact pe unde simt eu că e "golul" dintre teorie și practică. Termenul de "muncă de detectiv" mi se pare incredibil de potrivit, mai ales când vine vorba de bunuri mobile ascunse sau greu localizabile.

Ideea de a solicita informații de la terți este bineînțeles menționată și în Codul de procedură civilă, dar mă întrebam cât de eficientă este în practică. Adică, băncile, de exemplu, au obligații clare de confidențialitate. Cât de ușor sau dificil este pentru un executor să obțină, să zicem, o listă cu conturile bancare ale debitorului, sau informații despre vreo poliță de asigurare care ar putea fi valorificată? Sau, în cazul bunurilor mobile înmatriculate, dacă debitorul a transferat mașina pe numele altei persoane, cum se procedează?

Și legat de "abordarea creativă" pe care ai menționat-o, mă intriga. Practic, cum se traduce asta în termeni de proceduri? Adică, există anumite tactici "neconvenționale", dar perfect legale, pe care le folosești pentru a descoperi bunuri inaccesibile prin metode standard? Aș fi curioasă să aud câteva exemple, dacă ești dispusă să le împărtășești. Simt că asta ar aduce puțină "carne pe oase" la capitolul meu practic.