Salut Corneliu,

Exact problema asta mă bântuie și pe mine de ceva vreme, și nu cred că ești singurul care simte că totul se învârte în gol pe partea asta. E frustrant să vezi cât de mult se vorbește în trecut și cât de puțin se implementează, dar mai ales cât de fragmentată e informația când vrei să sapi mai adânc.

Ceea ce spui despre "golul imens" e perfect valabil. Avem legi pe hârtie, avem direcții europene, dar aplicabilitatea lor, mai ales în contextul resurselor și mentalităților de la noi, lasă mult de dorit. Și nu vorbim doar de "ce facem după ce intră pe ușa închisorii", ci de tot lanțul ăsta care ar trebui să asigure că oamenii ăia, odată eliberați, nu reprezintă un pericol și, ideal, că au șansa să se reintegreze.

Aș vrea să adaug la ce ai zis tu despre probațiune și alternative la detenție. Cunosc (din auzite, trebuie să recunosc) cazuri unde probațiunea chiar ar fi fost soluția mult mai potrivită, dar din lipsă de personal, din rigiditatea sistemului sau pur și simplu din lipsă de voință politică, se ajunge tot la încarcerare. Și apoi ne mirăm de supra-aglomerare și de costuri.

Pe partea de condiții din penitenciare... ei bine, aici intrăm pe un teren și mai sensibil. Puțini sunt cei care chiar au acces la informații detaliate și imparțiale, iar ce ajunge la noi prin presă e adesea fie o imagine idilică, fie una apocaliptică, greu de crezut în ambele cazuri. Dar e clar că impactul pe termen lung asupra individului, dar și asupra societății, e imens. Un om ieșit din închisoare fără nicio șansă, demoralizat complet, devine automat o povară pentru familie și societate.

Și da, "cum facem ca pedeapsa să își atingă scopul principal" e, într-adevăr, marea întrebare. Eu cred că ar trebui să ne uităm mai atent la modelele de succes din alte țări, nu doar la cum arată închisorile lor, ci mai ales la programele premergătoare și, mai ales, cele post-eliberare. Educația, formarea profesională, suportul psihologic… astea sunt piloni pe care noi, ca societate, abia începem să îi clădim.

Sunt curioasă să aflu și eu ce alte idei sau studii ați mai descoperit. Poate găsim niște soluții practice, chiar și la scară mică, pe care le-am putea propune. E clar că e un efort colectiv.

Corneliu Tudor: Mulțumesc mult, Adriana, pentru răspunsul detaliat și pentru că ai deschis și alte perspective. Mă bucur enorm să aud că nu sunt singurul cu aceste frământări. Exact la asta mă gândeam și eu: nu e vorba doar de "ce facem cu ei odată ajunși acolo", ci de întreg parcursul.

Ceea ce ridici tu despre probațiune e crucial. Am citit și eu despre potențialul incredibil al sistemului de probațiune, mai ales în țări unde e bine finanțat și integrat. La noi, pare mai mult o formalitate, o birocrație suplimentară, decât un instrument real de reabilitare și supraveghere eficientă. Rigiditatea despre care vorbești e o barieră uriașă. Imaginează-ți: un individ care a comis o infracțiune minoră, poate din circumstanțe sociale/economice precare, ar putea beneficia enorm de consiliere, de monitorizare strictă dar orientată spre reintegrare, fără să fie aruncat într-un mediu nociv pentru tot restul vieții. Și totuși, la noi, parcă se preferă soluția "sigură" - închiderea.

Partea cu condițiile din penitenciare e și mai dureroasă. Nu am acces la informații interne din penitenciare, dar din puținele reportaje obiective sau din declarațiile unor foști deținuți, reiese o realitate sumbră. Supraaglomerarea e o problemă, dar pare că și lipsa investițiilor în programe de resocializare e la fel de gravă. Cum să te reintegrezi dacă ieși din acea experiență complet dezumanizat, fără abilitățile necesare pentru a te integra pe piața muncii, sau chiar cu o mentalitate îndoită către continuarea drumului infrac

Adriana Dumitrescu: ...ei, aici e deja un subiect sensibil și dureros. De la condiții insalubre, la lipsa programelor educaționale și ocupaționale, la violența endemică în unele locuri. Toate astea nu doar că nu contribuie la reabilitare, ci dimpotrivă, pot accentua traumele și pot facilita formarea unor "școli" de infracționalitate. E o spirală din care e extrem de greu să ieși, atât pentru deținuți, cât și pentru sistem, în ansamblul lui.

Mă întreb, de fapt, cât de mult investim realmente în prevenție și în alternative? Sau pur și simplu ne concentrăm pe un sistem punitiv care, la final, e și costisitor, și ineficient pe termen lung. Aș fi curioasă să aflu dacă ai văzut prin studiile tale exemple de țări care au reușit să jongleze eficient între măsuri punitive necesare și programe de incluziune socială, care să scoată oamenii din cercul vicios. E un echilibru greu de atins, dar cred că cel puțin ar trebui să aspirăm la el. Nu știu, poate o optimizare a sistemului de probațiune, programe pilot pentru reabilitarea dependențelor, suport psihologic consistent... Sunt doar niște idei aruncate în aer, dar poate cineva de pe aici are o experiență sau o viziune mai concretă.

...concentrăm nu doar pe ce se întâmplă în interiorul zidurilor, ci, poate mai important, pe ce se întâmplă înainte de ele și, crucial, după. Adică, ce măsuri preventive luăm? Cât de eficiente sunt programele de consiliere, de terapie, de formare profesională înainte de a ajunge la condamnarea definitivă? Și apoi, cum arată procesul de reintegrare după eliberare? Aici cred că se petrec cele mai mari abateri de la normele europene și de la bunul simț.

Am văzut studii (nu știu dacă le-am salvat pe undeva, dar le caut) care vorbesc despre importanța "tranziției asistate". Ideea e că nu poți pur și simplu să deschizi o celulă și să spui "gata, ești liber". Ai nevoie de un sprijin structurat: ajutor pentru găsirea unui loc de muncă, locuință temporară, consiliere psihologică, suport pentru refacerea legăturilor familiale. La noi, cumva, toată povara asta cade pe individ și pe familia lui deja oricum afectată.

Mă intriga în discuția noastră faptul că ai menționat că ai vorbit cu avocați și ai răsfoit decizii. Ai găsit ceva acolo care să sugereze că ar exista o deschidere, chiar și minimă, către abordări mai progresiste? Sau e totul bat la ușa închisorii? Orice mică fisură în zidul ăsta birocratic/mental ar fi valoroasă.

Și apropo de scopul pedepsei: dacă nu este reabilitarea și prevenirea recidivei, atunci ce este? Pedeapsa retributivă, de "ochi pentru ochi", unde costurile sociale sunt enorme pe termen lung. Mă bucur că punem problema asta pe tapet. Cred că mulți dintre noi observăm problema, dar puțini dintre noi avem curajul sau resursele să o analizăm în profunzime.