Salutare tuturor!
Am ajuns la partea cu insolvența persoanei juridice în cadrul lucrării de disertație și mă lovesc de niște nuanțe destul de greu de prins. Sunt la etapa de analiză comparativă a legislației, dar parcă tot nu reușesc să articulez clar diferențele între anumite proceduri sau efectele lor practice la noi versus modelul din alte țări (sunt cu ochii pe Franța și Germania momentan).
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar legislația română pare uneori să se bată cap în cap cu practicile sau chiar cu spiritul legii în anumite aspecte. De exemplu, diferența dintre falimentul clasic și reorganizarea judiciară, în contextul în care ambele se pot finaliza tot cu lichidarea activelor, pare că e mai mult o chestiune de nuanțe procedurale decât de o reală șansă de redresare. Poate greșesc, dar asta e prima mea impresie.
Mă lupt cu partea asta de câteva zile și deja am obosit să răsfoiesc articole de doctrină care, la fel, uneori se contrazic. A mai avut cineva de-a face cu tema asta și are vreo perspectivă sau vreo resursă mai puțin... "științifică" în sensul clasic, ci mai mult bazată pe o oarecare experiență practică? Orice idee ar fi super utilă.
Mulțumesc,
Rebeca
Salut Rebeca,
Încerc să fiu cât mai concis și să-ți transmit ce am prin minte, dar tema asta e, într-adevăr, destul de spinoasă. Ai pus degetul pe rană cu observația ta despre legilsția românească și practica judiciară. Nu cred că greșești deloc, dimpotrivă.
Legislația noastră, mai ales cea privind insolvența, e un amestec destul de ciudat, ca să zic așa. A fost modificată de nenumărate ori, adesea sub presiunea directivelor europene, dar implementarea lor în practica românească lasă, pe alocuri, de dorit. E ca și cum am învățat o limbă străină, dar nu ne-am adaptat și la accentul local.
Observația ta despre faliment vs. reorganizare este perfect corectă din perspectiva rezultatului final în multe cazuri. Și eu am avut senzația asta când am lucrat la un proiect pe tema asta. Adesea, procedura de reorganizare devine doar o modalitate de a prelungi agonia sau, și mai trist, de a "aranja" anumite active înainte de lichidarea inevitabilă. Nu zic că nu există și cazuri de succes, dar sunt, din păcate, mai degrabă excepția. Spiritul legii, care ar trebui să fie salvarea afacerii viable, se pierde pe drum.
Ce se întâmplă, în practică, e că firmele intră în insolvență fie prea târziu, când sunt deja într-un stadiu critic, fie managementul nu este pregătit să facă sacrificiile necesare pentru reorganizare. Adăugăm aici și costurile procedurale, care nu sunt deloc neglijabile, și ajungem la situația pe care o descrii.
Referitor la comparația cu Franța și Germania, acolo, de obicei, există o cultură mai bine înrădăcinată a managementului, o mai mare flexibilitate în negocierea datoriilor (atât cu creditorii, cât și cu autoritățile), și o mai mare încredere acordată planurilor de reorganizare. De asemenea, sunt adesea instrumente financiare mai diversificate la dispoziție pentru sprijinirea firmelor aflate în dificultate. La noi, e un curent mai apăsat spre "a închide și a lichida".
Ce ai putea sa faci, dacă nu ai făcut-o deja, este să cauți studii de caz concrete, nu doar teorie. Poți să te uiți la anunțurile din presă, la cele publicate de UNPIR (Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România) despre planurile de reorganizare aprobate sau respinse. Fiecare astfel de anunț poate dezvălui o mică parte din "cum se întâmplă pe teren".
Altfel, discuțiile cu practiciieni (avocați specializați în insolvență, administratori judiciari) sunt aur curat. Ei văd zi de zi ce merge și ce nu merge. Poate te-ar ajuta să contactezi câțiva și să le ceri o scurtă discuție, explicând contextul lucrării tale. Mulți sunt deschiși să facă asta.
Nu te descuraja, e o temă grea și frustrantă uneori, dar cu siguranță importantă. Sper să te ajute aceste câteva rânduri.
Succes în continuare!
Adrian Ionescu
Adrian Ionescu: Bună, Rebeca,
Mă bucur că am putut să te ajut cu observațiile mele. Înțeleg perfect presiunea și oboseala care vin cu lucrarea de disertație, mai ales pe un subiect atât de complex. Legat de ce ai menționat pe scurt despre resursele "mai puțin științifice", ai în vedere ca și cum ar fi niște "manuale de teren"?
Dacă da, mi-am amintit acum de o mică colecție de articole sau poate chiar interviuri pe care le