Salutare tuturor,
tocmai ce am citit un articol despre drepturile omului și am rămas cu o întrebare persistentă în minte, legată de echilibrul ăsta pe care pare să-l tot căutăm. Ați observat și voi cum libertatea personală, în diversele ei forme, se ciocnește adesea de nevoia de siguranță, fie ea socială, individuală, sau chiar digitală?
Și mă gândesc concret la contextul nostru academic, dar și la cel cotidiat. Când intervine supravegherea, de exemplu, pentru a asigura "ordinea" sau integritatea cercetării, unde se trage linia, astfel încât să nu ajungem la un control excesiv care sufocă inovația sau liberul arbitru? E o dilemă complexă, mai ales că și noi, în calitate de studenți, uneori avem nevoie de ghidare și structură, dar în același timp suntem încurajați să gândim critic și independent.
Sunt curioasă dacă ați întâmpinat situații concrete în care ați simțit că libertatea voastră de exprimare sau de acțiune a fost limitată în numele siguranței sau al unor reguli percepute ca fiind prea stricte. Poate în procesul de colectare a datelor, în discuțiile cu coordonatorii, sau chiar în cadrul unor grupuri de studiu mai informale?
Eu, de exemplu, mă lupt cu partea asta de delimitare a subiectului pentru lucrarea de master. Uneori simt că dacă mă restricționez prea mult pentru a "nu deranja" sau a "nu ieși din sfera permisă", risc să fac o cercetare superficială, lipsită de substanță proprie. Pe de altă parte, o abordare prea "liberă" m-ar putea duce în zone unde nu am resursele sau cadrul legal/etic necesar.
Ce granițe sunt, așadar, esențiale și care sunt cele care, de fapt, ne îngrădesc inutil? Cum navigăm prin asta?
Adela Mihail: Salut Simona,
Mă bucur că ai deschis acest subiect, e absolut esențial și cred că mulți dintre noi ne confruntăm cu el, fie conștient, fie subconștient. Felul în care ai formulat dicotomia libertate personală vs. siguranță mi se pare perfect. E ca un dans perpetuu între a ne simți liberi să explorăm și a ști că există niște limite de protecție.
Ai atins un punct sensibil legat de supraveghere și control. În mediul academic, e un echilibru fin, într-adevăr. Pe de o parte, avem nevoie de structură, de ghidare, de metode clare pentru a asigura calitatea și integritatea cercetării. Asta e cumva în DNA-ul academic. Pe de altă parte, tocmai ce menționezi: sufocarea inovației, a gândirii critice, a ideilor care poate ies din tipare. Nu putem să ne dezvoltăm ca specialiști dacă suntem permanent sub lupa "regulilor stricte" care, de multe ori, nu au fost gândite cu adevărat pentru a ne ajuta să evoluăm, ci mai degrabă pentru a ne împiedica să greșim (sau să le dăm nouă ocazia să greșim cu ele).
Și asta cu "a nu deranja" sau "a nu ieși din sfera permisă"... e exact ce frustrant. Simt că, uneori, presiunea asta de a te conforma, de a nu-ți asuma riscuri mari, te face să alegi drumuri sigure, dar nesemnificative. E ca și cum te-ai pregăti să construiești o vilă, dar primești instrucțiuni să faci doar un chioșc, pentru că așa e "cuprins" în planul de urbanism. Poate că soluția stă tocmai în a înțelege de ce există anumite reguli. Dacă înțelegem logica din spate, dacă putem discuta deschis despre necesitatea lor, poate găsim și modalități de a le adapta sau de a găsi alte soluții care să ne dezvolte, nu să ne limiteze.
Eu mă confrunt, de exemplu, cu reticența unora de a aborda teme mai controversate în discuțiile de la seminarii, de teamă că "nu e locul de așa ceva" sau că ar putea fi greșit interpretat. Și atunci, discuția devine una mult mai sterilă, unde totul e "corect politic" și liniar, dar lipsit de provocare intelectuală. E o formă de autocenzură, dar și de presiune externă, subtilă, dar reală.
Cred că granițele esențiale sunt cele etice și legale, care ne protejează pe noi și pe subiecții noștri (dacă e cazul) și care asigură integritatea procesului de cercetare. Tot ce depășește asta, tot ce e impus din inerție sau frica de delegare, ce ne face să ne simțim constrînși să nu explorăm, să nu explorăm soluții noi, mi se pare a fi o îngrădire inutilă.
Cred că e nevoie de mai multă dialog. Să putem întreba, să putem contesta, să putem negocia limitele astea. Așa, cu un simplu "așa e regula", rămânem blocați într-un conformism care ne sărăcește experiența academică.
Ce zici, e vreun domeniu anume unde ai simțit cel mai acut nevoia asta de clarificare a liniilor de demarcație?