Libertatea contractuală - unde-i limita? Sunt la capitolul despre principiul libertății contractuale și, sincer, cu cât citesc mai mult, cu atât mă pierd puțin. Adică, e clar că avem libertatea să stabilim ce vrem, să creăm relații juridice noi, să modificăm ce există. Dar uneori pare că legea intervine destul de mult. Mă gândesc la clauze abuzive în contractele cu consumatorii, de exemplu, sau la situațiile în care statul impune anumite obligații, chiar și în context contractual. Mă chinuie întrebarea asta: unde se face granița clară între libertatea absolută de a contracta și necesitatea protejării unor interese superioare, fie ele individuale sau colective? Am încercat să găsesc un studiu de caz din practica judiciară care să ilustreze asta cât mai bine, dar pare că e o zonă destul de fluidă. Poate cineva a mai întâlnit situații similare sau are vreo perspectivă interesantă asupra acestui echilibru delicat?
Salut Magda,
Înțeleg perfect dilema ta! E o chestiune cu care ne confruntăm destul de des, mai ales în dreptul civil și comercial. Principiul libertății contractuale e un pilon esențial, dar nicidecum nu e o "carte albă" pentru a face absolut orice.
Cred că răspunsul stă în a distinge între limitele intrinseci ale libertății contractuale și limitele impuse din exterior.
Pe de o parte, libertatea contractuală presupune că părțile sunt libere să stipuleze orice clauze doresc, atât timp cât acestea nu contravin:
* Ordinii publice: Asta e o noțiune destul de largă, dar practic acoperă principiile fundamentale ale societății, moralei și bunei-cuviințe. De exemplu, nu poți încheia un contract prin care să închiriezi pe cineva să comită o faptă ilegală. Asta ar încălca ordinea publică.
* Bunelor moravuri: Similar cu ordinea publică, se referă la normele de conduită unanim acceptate într-o societate. Un contract încheiat dintr-o pasiune ilicită ar putea intra sub incidența acestei excepții.
Pe de altă parte, ai menționat foarte corect interesele superioare care necesită protecție, și aici intră în joc limitările impuse de legiuitor. Acestea sunt adesea menite să:
* Protejeze partea vulnerabilă: Cazurile clasice sunt cele cu consumatorii sau cu angajații. Prezența clauzelor abuzive în contractele cu consumatorii, sau aspecte precum minimul pe economie în relațiile de muncă, sunt exemple clare. Aici, legea intervine pentru a reechilibra puterea de negociere, care nu este niciodată perfect egală.
* Protejeze interesul public general: Aici intră restricțiile legate de protecția mediului, siguranță publică, concurență (fără monopoluri), protecția datelor (GDPR). De exemplu, nu poți încheia un contract care să permită deversarea de substanțe toxice în apă, chiar dacă toți ar fi de acord.
* Asigure o corectitudine minimă: Uneori, legea impune anumite obligații sau interzice anumite practici pentru a preveni fraudele, exploatarea sau pentru a asigura un minim de dreptate în relațiile contractuale.
Studiile de caz pe această temă sunt, așa cum ai sesizat, destul de nuanțate. De multe ori, judecătorii analizează contextul specific al fiecărui contract. Nu este neapărat o graniță "alb-negru", ci mai degrabă un spectru.
Un exemplu care îmi vine în minte ar fi contractele de aderență. Acolo, deși teoretic ai libertatea să nu semnezi, în practică aderenții nu au, de multe ori, posibilitatea de a negocia clauzele. Legislația privind clauzele abuzive se aplică tocmai pentru a nu permite celui care dictează clauzele (de obicei profesioniștii) să impună condiții dezavantajoase pentru consumator. Inclusiv posibilitatea instanței de a recalifica sau anula anumite clauze intră în acest peisaj.
Deci, ca să rezum, libertatea contractuală este extrem de importantă, dar este întotdeauna circumscrisă unor limite legale și morale, menite să construiască un cadru de siguranță juridică și să protejeze atât indivizii, cât și societatea în ansamblul ei.
Sper că această perspectivă te ajută să te orientezi mai bine! Dacă ai alte idei sau exemple, le ascult cu interes.