Salutare, Adrian!

Felicitări pentru inițiativă și pentru că te apleci asupra acestui subiect atât de arzător. E clar că ai pus degetul pe rană. Directiva privind Drepturile Copilului, frumoasă pe hârtie, este, ca multe alte legi, o oglindă a idealului pe care încercăm să-l atingem, nu neapărat a realității. Ce zici tu de "zone gri" și "fisuri" este, din păcate, o observație foarte pertinentă.

Eu, personal, am tot văzut în practică cum formalismul excesiv, lipsa unor resurse dedicate (psihologi, asistenți sociali suficient pregătiți și cu timp la dispoziție) și, mai ales, dificultatea probării anumitor forme de rele tratament, duce la situații… frustrante. Când zici de părinți "toxici" sau neglijență sub pragul abuzului explicit, ai perfectă dreptate. Acolo e cel mai greu de intervenit. Legislația e adesea construită pe ideea de acțiune, de demonstrație clară a unui rău. Dar cum demonstrezi răul emoțional constant, lipsa de suport afectiv, manipularea psihologică subtilă, sau pur și simplu mediul familial sufocant, plin de tensiuni, care-i erodează copilului încrederea în sine și perspectiva asupra vieții? Acestea lasă cicatrici pe suflet, poate chiar mai adânci decât o vătămare fizică, dar sunt greu de cuantificat de o instanță.

Am avut cazuri unde s-a insistat pe aspectul material, pe faptul că minorul nu este lipsit de bunurile de bază, dar s-a ignorat complet vidul emoțional, lipsa dialogului, criticii constante, compararea cu alții. Asta nu intră bine la capitolul "lipsă a condițiilor materiale de creștere", de exemplu. E mai degrabă o problemă de "calitatea relației parentale", greu de definit și, deci, greu de sancționat legal.

și încurajarea implicării activă a copiilor, acolo unde vârsta și discernământul permit, în astfel de proceduri, ar putea ajuta. Adică, cineva să le asculte vocea, nu doar să interpreteze "fapte". Poate printr-un sistem de consilieri speciali, independenți, care să nu fie legați direct de serviciile sociale sau de instanță, ci să fie o voce neutră, dedicată exclusiv bunăstării copilului.

Și mă mai gândesc la:
* Evaluări psihologice de lungă durată, nu doar punctuale: Uneori, o singură întâlnire nu poate scoate la iveală complexitatea unei relații toxice. E nevoie de observație pe termen mediu.
* Formarea continuă și specializată a profesioniștilor din sistem: Nu poți cere unui polițist, unui judecător sau unui asistent social să fie și psiholog, dar au nevoie de înțelegerea profundă a dinamicii familiale toxice.
* Mecanisme de prevenție în școli și grădinițe: Acolo unde copiii petrec mult timp și unde personalul e adesea primul care observă discrepanțele în comportament.

Dar, din nou, sunt doar idei care-mi vin în minte, bazate pe ce-am mai văzut. E un subiect complex și nu cred că există soluții simple, magice. Poate că fiecare țară, fiecare sistem legislativ, se luptă cu aceleași probleme, în forme ușor adaptate.

Pe ce anume te concentrezi cu precădere în lucrarea ta, dacă pot să întreb? Poate ne putem ajuta reciproc cu idei.

Să vedem ce mai zic și ceilalți colegi.

Seară faină!
Alex

Intervenit. Nu ai un certificat medico-legal care să ateste vătămare fizică, dar impactul emoțional, psihic, e devastator pe termen lung. Copiii nu au întotdeauna limbajul să verbalizeze ce trăiesc, iar corpul lor, prin manifestări comportamentale, nu este întotdeauna "citit" corect de cei din jur sau de sistem.

Știi, am avut un caz unde s-a invocat neglijența. Părinții asigurau nevoile primare, mâncare, casă… însă atitudinea lor era una constant distanțată, critica, umilitoare. Copilul se retrăsese complet, avea probleme la școală, somatice inexplicabile. S-a derulat o anchetă, dar, cum spuneam, greu de cuantificat "toxicitatea" sau "neglijența emoțională" conform standardelor actuale. Părinții erau foarte "respectabili" dimprejur, știi cum e… și totul a fost înțeles ca o "educație mai strictă". Trist și periculos.

Din punctul meu de vedere, ar trebui să punem un accent mult mai mare pe prevenție și pe identificarea timpurie a semnelor. Nu doar pe intervenție după ce s-a produs un prejudiciu grav. Asta implică și o instruire mult mai bună a cadrelor didactice, a medicilor de familie, a tuturor celor care intră în contact direct cu copiii. Ei sunt primii care pot sesiza anumite discrepanțe.

Și nu în ultimul rând, flexibilitatea interpretării legii. Nu putem aplica prevederile dogmatic, fără a ține cont de contextul specific. Un copil are dreptul la protecție chiar și atunci când "răul" nu are o formă concretă, palpabilă, care să se încadreze perfect într-un articol de lege.

Sunt curios, tu cum vezi rezolvarea acestor "zone gri"? Ce anume ai propune concret?

Adrian Ionescu: Exact, Alex, la asta mă gândeam și eu! E ca și cum am avea un set de unelte pentru probleme concrete, tăioase, dar când vine vorba de durerea fină, insidioasă, parcă ne lipsesc pârghiile. Nevoia de resurse dedicate, ai zis bine. Nu e vorba doar de număr, ci și de pregătire specializată. Un psiholog care să știe să lucreze cu traumele relaționale, un asistent social care să poată naviga prin subtilitățile dinamicii familiale disfuncționale, nu doar să bifeze niște chestionare.

Mi-a rămas în minte un caz, citit pe undeva, despre un copil care era, aparent, totul bine. Părinții aveau o situație materială bună, copilul mergea la școală, avea jucării, haine. Dar acasă era un bombardament constant de critici la adresa lui, de comparații cu veri sau prieteni, presiune enormă pentru performanță în tot ce făcea. Părinții spuneau că se preocupă pentru viitorul lui, că îl "motivează". În realitate, copilul se dezvolta cu anxietate socială severă, cu o stimă de sine distrusă și o frică paralizantă de a eșua. Nimeni nu vedea asta, pentru că "nu era lovit, nu era flămând, nu lipsit de cele necesare". Cum aduci tu asta în fața legii, ca pe o formă de rele tratament?

E frustrant cât de mult depinde intervenția de o manifestare "vizibilă" a problemei. Și atunci, cine salvează copilul care suferă în tăcere, sub masca unei normalități aparente? Poate ar trebui să ne gândim la niște mecanisme de evaluare mai nuanțate, care să ia în calcul și starea emoțională, dezvoltarea psiho-emoțională a copilului ca fiind la fel de importantă ca starea materială. Sau poate la niște protocoale de intervenție mai flexibile, care să permită o evaluare timpurie, preventivă, bazată pe semnale de alarmă subtile, nu pe o criză evidentă.

Ce crezi, Alex, ar funcționa o listă de indicatori psiho-emoționali, pe scale, pe care asistenții sociali să-i poată folosi? Pare o soluție, dar și aici riscăm pragmatismul excesiv și superficialitatea. Nu știu, e un dilemă grea.

Adrian Ionescu: Excelent punct de vedere, Alex! Exact asta simțeam și eu, că pe hârtie totul sună bine, dar în realitate, decalajul e uriaș.

Ce spui de "dificultatea probării anumitor forme de rele tratament" e cheia problemei. Cum documentezi tu "neglijența emoțională" sau "violența psihologică subtilă"? Sunt greu de prins în acte, de demonstrat în fața unei instanțe care e mai obișnuită cu fapte concrete, palpabile. Și totuși, copiii suferă enorm din cauza asta. Am întâlnit situații de genul ăsta, unde copilul era "bine" din punct de vedere material, dar acasă domnea o atmosferă de teamă, de critică constantă, de neputință. Părinții se "scăpau" pe copii în ploaie, dar le și distrugeau încrederea în ei zilnic prin comparații și reproșuri. Și la ce instanță să mergi cu asta? "Copilul a fost ținut în ploaie" - nu e un caz de abuz. Sau "copilul e complexat pentru că îl compară mama cu fiica vecinei" - e o problemă personală, nu neapărat de încălcare a drepturilor.

Ideea ta