Adrian Pavel: Salut Mihail,

Înțeleg perfect unde ai ajuns și da, e un subiect cu multe fațete, mai ales când scoatem discuția din teorie și o aducem în practică. E ca și cum ai avea o hartă perfectă, dar terenul de terenul de jos e plin de nuanțe nevăzute pe hartă.

Eu mă lovesc des de aspectul ăsta în munca mea, mai ales când vine vorba de integrarea socială și educațională. Legislația există, clar, e un cadru destul de bine pus la punct pe hârtie. Avem Constituția, avem Legea minorităților naționale, diverse proiecte guvernamentale, protocoale internaționale semnate. Dar appliquarea e altă poveste.

Un exemplu concret pe care l-am întâlnit: într-o comună cu o minoritate maghiară destul de numeroasă, s-a pus problema înființării unei clase cu predare în limba maghiară. Părinții și-au exprimat dorința, chiar aveau și solicitări scrise. Însă, din diverse motive birocratice și, să fim sinceri, uneori și din rețineri la nivel local la nivel de cadre didactice sau administrație, lucrurile au trenat. S-au invocat norme privind numărul minim de elevi, calificarea profesorilor, logistică... tot felul de motive care, pe undeva, par legitime, dar care, în final, au împiedicat accesul la o educație în limba maternă, drept garantat de lege.

Ce m-a frapat aici este lipsa de flexibilitate și de proactively din partea instituțiilor. În loc să caute soluții, să adapteze normele acolo unde era posibil, s-a mers pe varianta cea mai "sigură" din punct de vedere administrativ, lăsând o comunitate să se simtă nedreptățită. Iar mecanismele de contestație, cum ziceai și tu, sunt adesea anevoioase. Mergi la inspectorat, apoi la minister, apoi poate chiar în instanță... un proces care durează mult și care necesită resurse, pe care în multe cazuri comunitățile respective nu le au la îndemână. Sau, mai rău, e frica de repercusiuni, de a nu fi etichetați ca "pretențioși" sau "separatiști", ceea ce, din păcate, se mai întâmplă.

Și mai e și partea asta de percepție. Uneori, chiar și când legislația permite lucruri, există o reticență la nivel de populație majoritară, sau chiar la nivel de actori sociali, de a vedea în mod pozitiv sau neutru eforturile de conservare și afirmare a identității minorităților. Se poate interpreta asta ca o amenințare la identitatea națională, când, de fapt, ar trebui să fie văzut ca o bogăție.

Legat de studii de caz interesante, am citit acum ceva timp despre o situație dintr-un județ din Transilvania unde un primar a refuzat să permită amplasarea unor indicatoare bilingve, invocând că "limba română e suficientă". Incidentul a ajuns la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și s-a dat o decizie clară împotriva primarului. Astfel de cazuri, deși par izolate, arată exact paradoxurile astea - pe de o parte, voința unei comunități și legea, pe de altă parte, inerția sau chiar ostilitatea unor indivzi în poziții de putere locală.

E un spațiu unde se ciocnesc idealuri democratice, drepturi umane fundamentale, dar și realități politice și sociale complexe. Ce cred eu e că mai multă educație civică la nivel public, nu doar pentru minorități, ci și pentru majoritate, despre ce înseamnă diversitatea etnică și despre beneficiile ei, ar fi un pas important. Și, desigur, o presiune constantă și informatizată pe instituții să aplice legea, nu doar să o aibă pe rafturi.

Salutări,
Adrian Pavel