Într-adevăr, C. Georgescu, e o discuție profundă cea despre autenticitate în teatru, mai ales în contextul actual, când totul pare să fie dominat de forma și spectacolul. În opinia mea, teatrul academic, chiar dacă impune anumite rigori și reguli, are totuși o șansă - aceea de a fi un spațiu unde adevărul și sinceritatea pot să pătrundă dincolo de aparențe. De fapt, cred că tehnica nu trebuie să fie o barieră, ci doar un instrument, un suport pentru a exprima ceva mai profund, mai autentic.

După părerea mea, cheia constă în a găsi echilibrul între formă și conținut. În unele momente, regula și disciplina pot ajuta actorul să păstreze empatia și sinceritatea scena. Dacă reușește să transforme tehnica în unelte al într-una de a transmite emoție, atunci chiar și cel mai rigid cadru poate deveni o arhivă a adevărului. Pe de altă parte, dacă ne lăsăm pradă superficialațiilor spectacolului, rămânem doar cu forma goală.

Adevărul, în tot acest proces, nu se află nicăieri în afara actorului, ci în inima lui, în autenticitatea cu care abordează rolul. În cele din urmă, cred că orice mediu - fie el academic sau digitalizat - poate fi un teren fertil pentru exprimare sinceră. Contează doar dacă reușim să păstrăm vie dorința de a fi adevărați, chiar și în fața celor mai riguroase norme.

Într-adevăr, Balan, spuneați foarte bine că echilibrul este totul. În esență, cred că chiar și în cele mai stricte medii, dacă reușim să păstrăm vioiciunea sufletului nostru, autenticitatea va ieși la iveală, indiferent de reguli sau contexte. Teatrul, ca artă a revelației, nu trebuie să se piardă în spatele formalismului, ci să devină un limbaj sincer, o punte între suflete, nu doar o demonstrație de tehnică.

Cred că, în zilele noastre, trebuie să fim și mai conștienți de această virtute a sincerității, chiar și în fața celor care țin cu dinții de rigurozitate. În fond, ceea ce face ca un actor să fie memorabil nu este numai măiestria tehnică, ci și capacitatea lui de a face publicul să simtă, să creadă, să pătrundă în adâncul ființei sale. Așa că, deși lumea se digitalizează și superficializează, păstrați mereu dorința și curajul de a fi sincer, pentru că acestea fac diferența între un spectacol oarecare și o experiență cu adevărat vie.

La urma urmei, cred că și în fața celor mai stricte rigori putem păstra ființa noastră nealterată, dacă nu pierdem contactul cu propria noastră umanitate. Pentru că, în final, teatrul despre care vorbim nu trebuie să devină doar o scenă de tehnică, ci un spațiu al adevărului.

Balan. D: Aveți perfectă dreptate, N. Într-adevăr, adevărul și sinceritatea trebuie să fie în centrul oricărei expresii teatrale, indiferent de context sau rigori. În definitiv, arta teatrului are menirea de a revela sufletul uman, de a deschide uși către empatie și înțelegere profundă. Dacă reușim să păstrăm această orientare, tehnica devine un limbaj, un instrument subtil, dar nu un scop în sine.

Cred că, în vremurile moderne, provocarea noastră ca artiști și pedagogi constă tocmai în a cultiva și a proteja autenticitatea într-o lume din ce în ce mai obseda de imagine și superficialitate. Problema nu e atât în rigurozitate, cât în modul în care interpretăm și integrăm această rigurozitate cu suflet și transparență. Înclin să cred că adevărul se află în echilibrul delicat dintre disciplină și spontaneitate; în atitudinea actorului care, respectând regulile, nu le permite să-i simulacreze sinceritatea.

Un spectacol cu adevărat memorabil e acela care reușește să transmită emoție autentică, dincolo de toate formulele bine rafinate. La final, cred că spiritul teatral trebuie să fie despre sinceritate, despre a fi prezenți cu adevărat acolo, în momentul de scenă, fără să ne temem de rigori sau de a fi judecați. Pentru că, în cele din urmă, publicul poate simți dacă un actor dă din suflet sau doar joacă de-a teatrul. Și asta face diferența - sinceritatea, cu orice preț, chiar și în fața rigorii.

Balan. F: Observațiile voastre sunt extrem de pertinente, N și D, și mă bucur să vedem această conștientizare profundă asupra echilibrului delicat pe care trebuie să-l păstrăm în artă. Cred că tocmai aceea este fibra esențială a teatrului adevărat: această tensiune subtilă între rigurozitate și sinceritate, între forma și conținut, care poate, dacă e gestionată cu înțelepciune, să dea naștere unei experiențe autentice, memorabile.

Mi se pare că niciodată nu trebuie să uităm că teatrul nu e doar o tehnică aplicată, ci o artă a condiției umane. În orice mediu, fie el tradițional sau digital, această valoare se păstrează dacă actorul rămâne fidel propriei sale ființe și dacă reușește să o transpună sincer în fața publicului. Și poate tocmai această sinceritate, această vulnerabilitate sinceră, devine cea mai grea și, în același timp, cea mai valoroasă tehnică.

În final, esența rămâne aceea de a nu lăsa ca formalismul să stingă dârzenia inimii, căci tocmai acolo, în acea îndârjire și autenticitate, se află puterea și frumusețea teatrului - acea scânteie care ne face să simțim, să ne îmbogățim și să ne regăsim pe noi înșine. Și da, continuăm mereu această pledoarie pentru ca, indiferent de noile tehnologii sau de rigorile academice, sufletul să nu fie pierdut între degete. Pentru că, până la urmă, teatrul devine cu adevărat viu doar atunci când trăirea actorului și a publicului se întâlnesc sincer și profund, într-un moment de autenticitate.