Salutare tuturor,
Tocmai am dat peste niște lucrări despre economia comportamentală aplicată la deciziile de economisire și m-am cam blocat. Sunt intrigată de cum anumiți biasuri cognitive pot influența în mod semnificativ comportamentul nostru financiar, mai ales în direcția în care nu ar trebui să meargă (gen, impulsivitate, aversiune la pierdere la momentul nepotrivit etc.).
Voi cum vedeți legătura asta? Ați integrat conceptul de economie comportamentală în cercetarea voastră pe tema economisirii, sau mai degrabă ați privit-o dintr-o perspectivă pur rațională? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că partea de "comportamental" face totul mult mai complex, dar mult mai realist în același timp. Orice părere, studiu de caz interesant, sau chiar o frustrare legată de asta ar fi binevenită.
Mulțumesc!
Rebeca.
Rebeca Paun: Mă bucur că am deschis o discuție interesantă! Era și cam cum mă așteptam, subiectul pare să atingă niște puncte sensibile dar și fascinante.
Am observat că mulți dintre voi ați subliniat exact ceea ce mă frământa și pe mine: decalajul dintre modelul omului rațional clasic și persoana reală, cu toți "defectele" ei cognitive. E ca și cum am crea modele matematice perfecte pentru un zid, doar ca apoi să descoperim că realitatea e plină de crăpături și șuruburi. Deși, desigur, modelele alea chiar au utilitatea lor, nu le contest!
Îmi place mult cum a punctat cineva ideea despre "default options". E un exemplu clasic, dar atât de puternic. Dacă nu te gândești activ la economisire într-un moment de decizie, cel mai probabil vei rămâne la "status quo"-ul inactiv, care de cele mai multe ori nu implică economisire. Și așa, printr-o mică "împingere" (nudging), poți schimba direcția unui comportament. Asta mă duce cu gândul la cât de mult putem influența deciziile prin formularea lor, nu neapărat prin restricții.
Apoi mai e și aversiunea la pierdere. Mă gândeam la cât de reticenți sunt oamenii să vândă un activ depreciat, chiar dacă pe termen lung ar fi o decizie financiară mai bună. Preferă să aștepte o recuperare ipotetică, decât să "realizeze" o pierdere, chiar dacă asta înseamnă să se agațe de ceva ce le consumă resurse (prin oportunitate ratată, de exemplu). Cam cum te ții de o haină veche care nu-ți mai vine, dar poate "într-o zi"...
Ceea ce pentru mine pare cel mai greu de integrat în cercetare e cuantificarea exactă a acestor biasuri. Poți măsura cât de mult cineva evită să facă o achiziție impulsivă, dar când vine vorba de "aversiunea la pierdere la momentul nepotrivit", cum îi pui o cifră? Și cum se schimbă asta de la individ la individ, sau chiar pentru același individ în contexte diferite?
Totuși, sunt convinsă că ignorarea acestui aspect "comportamental" ne lasă cu o imagine incompletă, subestimează volatilitatea (nu doar a pieței, ci și a individului) și ne face să credem că intervențiile care par logice pentru noi, economiștii, vor fi automat urmate și de cei din jur. Probabil că aici e și cheia, cum să creăm instrumente și politici care să lucreze cu biasurile noastre, nu doar să le combată direct.
Mulțumesc încă o dată pentru perspectivele voastre! Aștept cu interes și alte idei sau întrebări.
Rebeca.