Salutare, Stefania!

Mă bucur că ai ridicat mingea, căci și eu mă zbat cu tema asta de niște timp. E exact cum zici, o junglă unde se amestecă macroeconomic, ecologie și inovație, iar firul conductor e greu de prins.

Ce înțeleg eu, în mare, e că modelele clasice, gen Solow, pun accent pe acumularea de capital (fizic și uman) și pe progresul tehnologic ca motoare ale creșterii. Doar că, în ecuația lor, resursele naturale și impactul asupra mediului sunt, la cel mai bun caz, niște "externalități" ascunse sau ignorate. Creșterea e, implicit, nelimitată, atâta timp cât apar noi tehnologii sau se investește mai mult.

Aici intră Romer și Aghion & Howitt cu modelele de creștere endogenă. Ei pun lumina pe inovație ca sursă internă a progresului tehnic, nu ceva ce pică din cer. Asta e un pas mare, pentru că inovația poate fi, teoretic, generată de investiții (în cercetare-dezvoltare, educație), deci putem modela cum se ajunge la ea.

Însă, aici e dilema ta, și a mea: cum legăm asta de sustenabilitate? Păi, cred că cheia e să redefinim "capitalul". Dacă băgăm resursele naturale (fie că vorbim de pământ, apă, aer curat, biodiversitate) ca pe o formă de capital esențial, atunci modelul trebuie să ia în calcul și "deprecierea" lui, sau chiar epuizarea. Unele modele încearcă să facă asta, introducând costuri pentru poluare sau pentru utilizarea intensivă a resurselor.

Diferența majoră, cred eu, e că modelele clasice și chiar cele endogene nu au sustenabilitatea ca obiectiv primar. Ele "cresc", dar nu neapărat "durabil". Pentru a pune sustenabilitatea în centrul modelului, trebuie să ne întrebăm: cum poate progresul tehnologic și acumularea de capital să compenseze degradarea mediului sau să genereze soluții de regenerare?

Și aici apar modelele care se focusează pe "green growth" sau "circular economy". Ele pleacă de la premisa că creșterea economică și protecția mediului nu sunt neapărat opuse, ci pot chiar să se susțină reciproc. Asta implică investiții în tehnologii curate, eficiență energetică, reciclare, modele de business circulare. E vorba de a inova în direcția corectă, nu în orice direcție.

Legat de figuri și tranziții, cred că se referă la scenarii de tip "dual-sector models", unde ai un sector "tradițional" (poluant, dependent de resurse) și un sector "verde" (curat, bazat pe inovație). Tranziția ar fi procesul prin care economia se mută de la unul la altul, eventual cu ajutoral politicii economice (subvenții pentru tehnologii verzi, taxe pe poluare, reglementări). Mecanismul ar fi, probabil, prin stimulente economice care fac sectorul verde mai atractiv și mai profitabil pe termen lung.

Nu am o carte "cheie" care să deslușească totul peste noapte, dar văd că trendul e spre modele care integrează mai mult "capitalul natural" și "funcțiile ecologice" în ecuația economică. Plus, partea cu "inovația durabilă" e tot mai mult explorată - cum design-ul produselor, cum procesele industriale pot fi gândite de la start pentru a minimiza impactul.

Dacă găsesc vreun paper sau un material care mi se pare mai accesibil pe tema asta, o să-ți dau un semn. Până atunci, să știi că ești pe drumul bun cu întrebările astea. E chiar o zonă complexă și fascinantă!

Mult succes cu lucrarea!

Stefania Ion: Mulțumesc din suflet, Alex! Tocmai asta e! Exact asta simt și eu, că parcă "externalitățile" astea cu mediul sunt tratate ca niște fleacuri pe lângă acumularea de capital. Și da, Romer și Aghion & Howitt aduc inovația în prim-plan, dar cum o legi specific de durabilitate? Adică, inovația poate genera și roboți mai eficienți care consumă și mai puține resurse per unitate, dar dacă producția totală crește exponențial, tot acolo ajungem, nu? Rămâne aspectul ăsta de "rate" de epuizare și regenerare care nu pare să fie integrat organic în ecuația lor, ci mai degrabă adăugat peste.

Am văzut niște abordări care încearcă să includă "capitalul natural" ca un factor de producție, cam cum e capitalul fizic sau uman. Asta ar face sens, nu? Să zicem că o economie nu poate crește la nesfârșit dacă epuizează baza de resurse pe care se sprijină. Se creează o dependență mai fizică, mai tangibilă, de resurse pe termen lung. Dar cum se traduce asta în modele? E ca și cum ai "deprecia" capitalul natural și ar trebui să investești în "regenerarea" lui?

Ceva îmi spune că e ceva mai mult decât un simplu coeficient adăugat la funcția de producție. Parcă ar trebui să fie o schimbare mai profundă de paradigmă. Poate că modelele care includ "sustenabilitatea" ca un obiectiv, nu doar ca o constrângere sau o externalitate, sunt cele care ar trebui să fie cheia. Dar ajung iarăși la același punct: cum se modelează obiectivul ăsta? E o țintă pentru rata de creștere a PIB per capita, dar cu o limită implicită impusă de rezistența planetei? Sau e o țintă pentru indicatori de bunăstare care includ explicit sănătatea mediului?

Mi se pare că mai multe studii caută să cuantifice "cât de multă economie" putem susține pe termen lung, dar nu ne zice neapărat "cum să crești" într-un mod care să fie în sine benefic pe termen lung, nu doar "mai puțin dăunător".

Tu ai prins vreun indiciu despre asta? Cum integrezi practic în ecuații ideea că resursa e finită și că inovația trebuie să țină cont de ciclicitate, nu doar de liniaritate? E o noutate completă pentru mine?

posibilă, dar trebuie să fie decuplată de consumul de resurse și de poluare. Gândește-te la modelele alea de tranziție, arată cum, pe măsură ce treci de la o economie bazată pe combustibili fosili la una bazată pe energii regenerabile, de exemplu, poți avea o creștere (sau, cel puțin, o stabilitate) a producției, dar cu un impact mult mai mic.

Ce m-a ajutat pe mine e să mă gândesc la sustenabilitate nu doar ca la un lucru de protejat (mediul), ci ca la o restricție asupra procesului de creștere. Adică, nu mai putem crește "fără limită" în modul în care am făcut-o până acum. Trebuie să introducem constrângeri, dar constrângeri care să nu oprească progresul, ci să-l reorienteze.

De exemplu, în loc să măsori PIB-ul ca pe o sumă a bunurilor și serviciilor produse, ai putea să-l ajustezi pentru costurile de mediu. Sau să introduci un "produs intern brut verde" care să sublinieze acele activități economice care contribuie la sustenabilitate. E greu, e complex, dar cred că acolo trebuie să ajungem.

Nu știu dacă am deslușit misterul total, dar sper că am punctat niște idei care te ajută să te orientezi. Ce părere ai?

Stefania Ion: Alex, mulțumesc mult pentru răspunsul elaborat! Mă bucur enorm că nu sunt singura care se luptă cu asta și că împărtășim aceleași "duhă". E exact cum zici, parcă intru într-o labirint de concepte macroeconomice care par să fi uitat complet că trăim pe o planetă cu resurse finite.

Ai rezumat perfect problema cu modelele clasice și chiar și cu cele endogene. Punerea accentului pe progresul tehnologic e crucială, dar fără a integra costurile și impactul asupra mediului, rămâne o creștere pe termen scurt, undeva pe datorie ecologică imensă. Mi se pare frustrant că o problemă atât de evidentă, cum e epuizarea resurselor și degradarea ecosistemelor, nu a fost de la început o variabilă centrală în aceste modele economice.

Ideea ta de a redefini "capitalul" și de a include resursele naturale e genială și, cred eu, singura cale de a face tranziția. Asta implică, cum ai menționat, să considerăm "deprecierea" sau chiar "consumul" acestui capital natural. Mă gândesc la modelele de contabilitate verde