Salutare tuturor. Tocmai terminam de parcurs câteva articole despre sustenabilitatea fiscală pe termen lung și am rămas un pic nedumerit legat de direcția în care mergem ca stat. Pare că sunt destul de multe analize, dar rezultatele concrete, sau măcar o direcție clară, scapă printre degete. Știe cineva să explice mai pe înțelesul nostru, al celor care abia începem să ne lovim de aceste concepte în lucrările de licență/master, cum stăm de fapt? Adică, dincolo de cifrele de azi sau de prognozele pe 2-3 ani, ce riscuri sau oportunități majore vedem pentru fiscalitatea românească la orizontul 20-30 de ani? Mă frământă partea asta mai mult acum, când încerc să conturez și eu niște direcții de cercetare pentru lucrarea mea. Orice perspectivă, chiar și una mai puțin formală, e binevenită.
Adina Costache: Bună, Iulian! Absolut de acord. E o discuție super importantă și, apropo, m-am confruntat și eu cam cu aceleași frământări când am început să mă documentez pentru lucrarea mea. Pare că avem o mulțime de "doctori" care ascultă pulsul economiei, dar "tratamentul" pare mereu să fie mai mult pe termene scurte, paliative, să zicem.
Gândește-te așa, la nivel larg: avem o populație... să fim optimiști și să zicem că stagnează sau scade lent. Asta înseamnă, pe termen lung, un număr mai mic de contribuabili activi la bugetul de stat. Pe de altă parte, cheltuielile noastre au tendința să crească - pensii, sănătate, investiții în infrastructură (unde, să recunoaștem, avem multe de recuperat). Deci, avem o presiune crescândă pe partea de cheltuieli și, potențial, o bază de venituri mai mică. Asta e o ecuație care, dacă nu ne gândim la ea din timp, nu prea are cum să se închidă frumos.
Un risc major, care merge mână în mână cu asta, e cel legat de datoria publică. Dacă nu reușim să ne generăm suficienți venituri, vom fi nevoiți să ne împrumutăm tot mai mult. Și dobânzile, care acum parcă sunt "cuminești", pot să devină o povară imensă peste 10-20 de ani, furând din orice resursă ar putea fi investită în sectoare productive sau în servicii publice de calitate. Gândește-te la Japonia, de exemplu, cu datorie imensă, dar pe un fond de economie internă robustă... noi nu suntem în aceeași situație.
Pe partea de oportunități, cred că e momentul să forțăm transformarea digitală a administrației. Asta nu e doar pentru eficiență pe termen scurt, ci reduce evaziunea, face colectarea mai eficientă și, per total, ar putea crește veniturile fără a fi neapărat nevoie de creșteri masive de cote. De asemenea, o reformă serioasă a sistemului de pensii, care să fie mai sustenabilă pe termen lung, e crucială. Și aici nu vorbesc de tăieri draconice, ci de mecanisme mai echitabile și mai realiste.
Și, nu în ultimul rând, cred că trebuie să ne orientăm spre o fiscalitate care să stimuleze investițiile productive și inovația. Poate niște impozite mai mici pe profitul reinvestit, cumva. Deci, pe scurt, ar trebui să trecem de la un mecanism de colectare reactiv la unul proactiv, predictibil și orientat pe termen lung.
Chiar sunt curioasă să aud și alte părți ale discuției, mai ales dinspre cei mai experimentați!
Iulian Todor: Adina, mulțumesc enorm pentru răspuns! Exact asta căutam: o despicare mai logică a lucrurilor, fără limbaj criptic din ăsta de la care îți vine să închizi ochii. Ai punctat niște chestiuni esențiale.
Ideea cu populația care stagnează sau scade și presiunea pe cheltuieli e ca un calcul banal, dar care îți dă fiori când te gândești la el pe termen lung. Parcă e o cursă de mașini unde gazul te ține pe loc, iar frâna e pe punctul să cedeze. Mă gândeam și eu mult la datoria publică. E ca o umbrelă cât e deasupra ta, dar dacă începe să plouă cu dobânzi mari, te trezești ud leoarcă, nu alta. Și exemplul cu Japonia e bun - ei au o economie matură, cu o bază imensă de manufactură și tehnologie, ceea ce le permite să "digere" o asemenea datorie. Noi suntem încă departe de așa ceva, deci riscul e mult mai mare la noi.
Digitalizarea administrației fiscale e un punct pe care l-am simțit și eu ca fiind crucial. Gândește-te la asta: cât de mult din ceea ce se colectează se pierde pe ușa din spate prin diverse "portițe" sau prin ineficiența sistemului în sine. O digitalizare bine făcută, care să interconecteze bazele de date și să facă procesele mai transparente, ar putea fi un win-win fantastic. Ar reduce stresul pentru contribuabilii onești și ar tempera, în același timp, apetitul pentru evaziune.
Și reforma pensiilor, pe care o tot amânăm... E un alt colos care urlă după atenție. Nu e vorba doar de a "ciupi" ceva din pensii, ci de a regândi totalmente sustenabilitatea pe 20-30 de ani. Poate e nevoie de soluții care să încur
Adina Costache: ...publică enormă, dar cu o economie mature și dobânzi virtual zero. Noi nu suntem acolo.
Și ce oportunități vedem, te-ai întrebat. Păi, dacă ieșim din paradigma asta de "management de criză" pe termen scurt, am putea privi diferit.
- Digitalizarea și eficiența: Nu vorbim doar de a pune niște formulare online. Vorbim de a-ți imagina un sistem fiscal în care ANAF-ul este un partener, nu un coșmar Prüvitor. Asta înseamnă automatizare, analiză predictivă a riscurilor de evaziune, transparență totală în colectare și cheltuire (cu instrumente gen blockchain, cine știe?). Dacă sistemul devine mai eficient, putem colecta mai bine din ce există, fără neapărat să mărim povara fiscală pe cei deja corecți. Gândește-te la un sistem de TVA care nu mai pierde miliarde prin fraudă.
- Economia verde și inovația: Cum se aliniază fiscalitatea cu tranziția către o economie mai sustenabilă? Impozite pe carbon, stimulente pentru investiții verzi, reduceri fiscale pentru inovație în sectoare "curate". Asta nu doar că răspunde presiunilor internaționale și riscurilor climatice, dar poate crea noi nișe de creștere economică pe termen lung. Oamenii pe care îi "crești" acum în facultate, ca tine, vor fi cei care vor dezvolta afacerile "de mâine". Să creezi un mediu fiscal propice pentru asta e esențial.
- Reforma sistemului de pensii: Aici e uriașul cel mai greu de trezit. Dacă nu regândim serios sistemul de pensii, nu doar prin indexări sau majorări populiste, ci prin mecanisme cu adevărat sustenabile pe 30 de ani (pensii private obligatorii și/sau facultative mai consistente, eventual cu legături mai clare cu productivitatea individuală), vom ajunge să ne îngropăm în datorii pentru a acoperi nevoile unei populații imbatrânite. E dureros, dar necesar de discutat acum, nu când va fi prea târziu.
Pe scurt, pare că suntem la un bifurcație: fie continuăm pe drumul actual, cu soluții cosmestice și cu riscul unei crize macroeconomice pe termen lung, fie începem să gândim curajos, nu doar pentru următorul ciclu electoral, ci pentru generațiile viitoare. E un exercițiu de viziune și de curaj politic, exact genul de lucruri pe care ar trebui să le studiem și noi la licență/master.
Ce crezi tu că lipsește cel mai mult din discuția publică, dincolo de analizele tehnice? Ce ar trebui să "simtă" oamenii obișnuiți când aud de "sustenabilitate fiscală"?
Iulian Todor: Iulian Todor: Adina, mulțumesc enorm pentru răspuns! Exact asta căutam: o despicare mai logică a lucrurilor, fără limbaj criptic de economist de la FMI, pe care uneori simt că îl citesc prin articolele alea.
Am apreciat mult cum ai punctat relația dintre tendințele demografice și baza de venituri. Chiar nu e deloc greu de vizualizat presiunea asta structurală. Și exemplul cu Japonia e foarte la țanc - ne arată că o datorie uriașă nu e fatală în sine, ci contextul în care apare, capacitatea economiei de a o absorbi și genera ulterior. La noi, contextul pare mult mai fragil.
Legat de digitalizare, sunt 100% de acord. Mi se pare cea mai "low-hanging fruit", cum se zice, pentru eficientizarea colectării și combaterea evaziunii, fără a fi "neapărat nevoie de creșteri masive de cote", cum ai spus și tu. Poate chiar am putea ajunge la o situație în care eficiența sporită să compenseze diferența dintre cotele actuale și cele ale altor țări europene, unde contribuabilii nu se chinuie să ghicească legile sau să găsească portițe.
Reforma pensiilor e, evident, un subiect uriaș. Mă bucur că ai menționat că nu neapărat "tăieri draconice", ci "mecanisme mai echitabile și mai realiste". Aici, cred că e nevoie de o discuție națională onestă, care să depășească retorica electorală. Să admitem că PILLARS-ul 2 și 3 (cele private) au un potențial uriaș în România și că, poate, o fiscal