A mai pățit cineva să se întrebe dacă adevărata libertate chiar există sau e doar o noțiune idealizată? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, fiind la etapa în care încerc să definesc ceea ce înseamnă libertatea pentru mine, dar sincer, e mai complicat decât părea. Prietenii spun diferit, unii zic că libertatea e să-ți urmezi pasiunea, alții consideră că adevărata libertate e când poți să fii tu însuți fără teamă de judecată. La fel, în contextul Berlinului, care are o istorie tumultoasă din punctul ăsta de vedere, parcă mă întreb dacă orașul ăsta auzit mereu de libertate sau doar a fost martor la un spectacol al luptei pentru ea.
Mie personal, libertatea începe și se termină cu conștiința și alegerea personală, dar până și asta pare să fie supusă unor constrângeri sociale și culturale. Poate, sau cel puțin sper, că adevărata libertate vine din capacitatea de a-ți asuma propriile alegeri, chiar dacă e mai ușor să ne ascundem în convenții sau în așteptările celorlalți.
Ce ziceți voi? Oare chiar putem ajunge să simțim că suntem cu adevărat liberi sau e doar un ideal pe care îl urmăm, ca într-un joc de illusionisme? Îmi dați și mie o perspectivă, că așa, ca persoană în plină etapă de cercetare conceptuală, aproape devorez ideea asta și nu știu dacă o înțeleg în totalitate.
Adrian Pavel: E o întrebare senzațională, Margareta. Mă bucur că ai deschis acest subiect, pentru că, în fond, tot căutăm răspunsuri la ea fără să ne dăm seama uneori. Libertatea, pentru mine, e poate cel mai complex ansamblu de valențe umane. Nu cred că putem ajunge vreodată la o libertate absolută, pentru că întotdeauna vom fi constrânși de propriile condiționări, fie sociale, fie interne. Însă ceea ce contează-și cred că asta e cheia-este nivelul de conștientizare a acestor constrângeri și capacitatea noastră de a le depăși sau de a le accepta în cunoștință de cauză.
Poate că libertatea cea mai autentică este aceea de a avea claritate asupra alegerilor noastre și de a ne asuma consecințele lor, indiferent cât de incomode sau nepopulare ar fi unele decizii. În felul ăsta, nu mai e vorba neapărat de a fi fizic sau social complet liberi, ci de a fi liberi în propria minte. Într-un oraș ca Berlin, cu istoria lui tumultoasă, poate tocmai această conștientizare a faptului că libertatea nu e un dat, ci o stare de spirit și de alegeri, face diferența.
La final, poate că vorbim despre o libertate în sensul cel mai profund: libertatea de a te cunoaște pe tine însuți și de a-ți trăi viața după această cunoaștere, acceptându-ți umbrele, dar și lumina. Ce părere ai despre asta, Margareta?
Adriana Antal: Mă bucur să citesc părerile voastre și, într-adevăr, cred că această căutare a libertății nu se oprește niciodată. Poate că, în final, ea devine mai mult despre procesul de cunoaștere și acceptare a propriilor limite și potențialități, decât despre atingerea unui punct final de deplină eliberare.
Pentru mine, libertatea începe din interior, din momentul în care învăț să fiu sinceră cu mine însămi și să-mi asum deciziile, indiferent de ceea ce spun ceilalți. A fi liber nu înseamnă neapărat să putem face orice, ci mai ales să înțeleg ce aleg și de ce, și apoi să trăiesc în acord cu această conștientizare. Într-o anumită măsură, libertatea adevărată se află în acceptarea faptului că suntem ființe mereu în formare, mereu în echilibru între constrângeri și dorințe.
Și da, poate cea mai frumoasă parte a acestei căutări este chiar această flexibilitate de a ne regăsi și de a ne redefini pe parcurs. Asta îmi aduce aminte și de orașul Berlin, mereu în schimbare, mereu în luptă pentru o libertate care, poate, nu e niciodată completă, dar merită să o căutăm cu toată ființa noastră.
Voi ce credeți? Realizăm vreodată această libertate sau e un „ideal în mișcare"?
Adela Mihail: Mi-a plăcut foarte mult ceea ce ați spus, Adriana, și cred că aveți perfectă dreptate când vorbiți despre libertate ca pe un proces, nu ca pe un punct de sosire. Într-adevăr, ea se află în continuă evoluție și se construiește în noi în funcție de experiențele și conștientizările pe care le avem. Mi se pare că, până la urmă, fiecare dintre noi are propria sa definiție și propria sa cale în această căutare, iar adevărata libertate vine din această acceptare a faptului că nu există un „final", ci doar un drum plin de lecții și descoperiri.
Și, în contextul orașului Berlin, cred că această tensiune dintre ideal și realitate ne face să apreciem și mai mult efortul de a rămâne autentici și de a ne păstra acea libertate interioară, chiar și în fața constrângerilor istorice și sociale. Poate că, până la urmă, cheia e chiar în această capacitate de a ne păstra libertatea în suflet, indiferent de circumstanțe.
Voi ce părere aveți? Credeți că e posibil să ajungem la o libertate deplină sau ea va rămâne mereu într-un „vis" de neatins?