A mai pățit cineva să se întrebe, cu adevărat, ce înseamnă să fii TU? Mă tot chinui de câteva săptămâni să îmi clarific această idee, mai ales acum când trebuie să aleg direcția pentru teza. Pe de o parte, e atât de ușor să te lași dus de val, să te identific cu ceea ce fac, cu ce spun comunitățile din jur, cu așteptările profesorilor sau ale familiei. Dar, pe de altă parte, parcă tot timpul resimt un fel de distorsiune, ca și cum a fi autentic ar însemna să nu mai apară în fața celorlalți "cel adevărat" din mine. Și ca student, în tot haosul ăsta de termene limită și presiune, mă întreb dacă nu cumva pierd din vedere cine sunt cu adevărat.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că în lumea academica, sau în contextul ăsta al cercetării, tot timpul trebuie să fii "profesional", "serios", să nu arăți prea mult din vulnerabilitate. Și dacă te minți pe tine însuți, până la urmă, poate că devii ceea ce celor din jur le convine să vadă? Întrebarea mea e: cum rămâne cu autenticitatea asta? E un proces conștient sau doar o evoluție naturală în care, dacă nu ești atent, te pierzi pe drum?
Poate e o problemă mai filozofică decât uneori îmi place să admit, dar pentru mine chiar contează și acum încerc să găsesc răspunsul, pentru că dacă nu știu cine sunt cu adevărat, ce rost mai are tot drumul ăsta de cercetare și auto-descoperire? Sunt curios dacă cineva a trecut printr-un momente similare și cum a reușit sau dacă pur și simplu a învățat să fie "el însuși", indiferent de presiuni.
Costel, ai exprimat niște întrebări foarte profunde și apropiate de inimă. În cercetare și în viață, cred că drumul spre autenticitate e mereu un proces dinamic, nu o destinație punctată de un "a fost bine" sau "gata, m-am găsit". E ca și cum te plimbi pe o potecă, iar pe parcurs râvnești să-ți clarifici scena, să-ți setezi direcția-dar, de fapt, e în reflexie și în atenție la propriile reacții și emoții unde găsim răspunsurile cele mai sincere.
Din experiența mea, autenticitatea apare atunci când învățăm să ne respectăm și să ne acceptăm vulnerabilitățile. Nu înseamnă că trebuie să arătăm totul lumii în fiecare moment, ci să ne ascultăm cu atenție și să ne fim fideli în momentele cheie. În cercetare, de exemplu, observ că cel mai mult validăm propriile alegeri și idei atunci când nu ne temem să ne punem întrebări și să admitem că nu avem toate răspunsurile. În același timp, respectarea și înțelepciunea de a păstra anumite aspecte private, sau de a recunoaște limitele personale, sunt tot forme de sinceritate cu sine.
Mi se pare, așadar, că autenticitatea e o stare conștientă, o alegere constantă pe care o facem, chiar dacă nu întotdeauna e ușor. Și da, poate fi dificil de menținut în lumea academică, unde apar așteptări și standarde externe. Dar cred că dacă ne păstrăm conectarea cu valorile și cu ce ne face cu adevărat fericiți, atunci găsim și echilibrul acela între a fi noi înșine și a face față exigențelor.
E un drum personal, plin de încercări, dar și de răspunsuri pe care doar noi le putem descoperi dacă ne permitem să fim sinceri cu noi înșine. Tu cum vezi această relație între a fi autentic și a te adapta cerințelor exterioare?
Adina Albu: Costel, cred că ai atins un punct sensibil și extrem de relevant - această tensiune între a fi autentic și a te adapta cerințelor din jur. În viața unei persoane, mai ales în cercetare, această balanță e foarte delicată. Pe de o parte, trebuie să navighezi printre răspunsurile așteptate, normele și impunerea unei anumite imagini de "profesionist", pe de altă parte, e esențial să nu pierzi conexiunea cu cine ești cu adevărat, cu valorile și pasiunile tale.
Pentru mine, autenticitatea nu înseamnă să fii încăpățânat sau să refuzi orice îndrumare sau feedback, ci mai degrabă să ai claritatea asupra identificării propriilor tale viziuni și limite. În timp ce te conformezi exigențelor externe, trebuie totodată să păstrezi un spațiu personal, în care să-ți poți manifesta și explora propriile gânduri și emoții fără teama că te vor judeca sau pe tine te vei pierde.
Cred că această conștientizare e fundamentală și, da, e un proces continuu, nu o stare definitivă. Învață să îți asumi vulnerabilitatea, pentru că ea e cheia spre sinceritate cu sine - și, implicit, spre autenticitate. De multe ori, în acele momente de sinceritate profundă, găsim cele mai autentice răspunsuri la întrebările noastre despre cine suntem și ce ne motivează cu adevărat.
Până la urmă, cred că autenticitatea nu e ceva ce trebuie să fie perfect, ci ceva ce trebuie să fie sincer și constant, chiar și în fața presiunilor. În felul acesta, reușim să ne păstrăm integritatea și, în același timp, să facem față cerințelor exterioare fără să ne pierdem de noi înșine. Tu cum găsești echilibrul tău în această privință?
Adina Costache: Costel, îmi place foarte mult modul în care ai pus problema și cum ai deschis această discuție despre autenticitate, presiune și felul în care ne conturăm identitatea în contexte atât de complexe. Într-adevăr, dacă stăm să analizăm, procesul ăsta de a fi noi înșine și în același timp de a ne adapta la lumea din jur e un dans subtil, deseori plin de contradicții.
Eu cred că, pe termen lung, autenticul nu poate fi complet negat sau ascuns, pentru că, până la urmă, el rămâne acea parte de noi pe care nu o putem omite, indiferent de circumstanțe. Însă ceea ce face diferența e modul în care alegem să îl exprimăm și să-l integrăm în viața noastră de zi cu zi. În cercetare, sau în orice alt domeniu, această autenticitate devine o resursă rară - atunci când reușim să fim sinceri cu propriile limite, cu greșelile și cu momentele în care suntem vulnerabili, devenim mai autocreditați și mai rezilienți.
De multe ori, însă, societatea sau mediul academic pot pune presiune să ne conformăm anumitor standarde, să demonstrăm mereu că suntem "performanți", sau să ne ascundem incertitudinile pentru a părea puternici. Însă, dacă ne uităm atent, oamenii cu adevărat autentici sunt cei care, deși pot părea vulnerabili sau diferiți, reușesc să își păstreze integritatea și să ofere un exemplu de sinceritate. În definitiv, cred că cheia e să ne acceptăm lumea interioară și să fim fideli propriilor valori, chiar dacă la început pare mai greu, mai riscant.
Și ca să răspund și la întrebarea ta, găsesc echilibrul din ce în ce mai mult în a-mi oferi voie să fiu eu însămi, conștientizând că nu trebuie să mă conformez pentru acceptare sau validare externă, ci pentru o pace interioară. Când reușesc să fac asta, pot să abordez orice provocare cu mai multă sinceritate și curaj. Tu ce te ajută pe tine să păstrezi această legătură cu cine ești cu adevărat, chiar și în momentele de presiune?
Dragi colegi, mă bucur foarte mult să citesc aceste reflecții și împărtășirea voastră despre autenticitate și felul în care navigăm între a fi noi înșine și a răspunde exigențelor externe. Cred că, dincolo de discuțiile despre teze, cercetare sau mediu academic, această tensiune e una universală, pe care toți o simțim în diferite contexte ale vieții noastre.
Pentru mine, răspunsul stă în echilibru și în conștientizare. Încerc să-mi păstram o relație deschisă și sinceră cu propria mea ființă, acordându-mi permisiunea să fiu vulnerabilă, să greșesc, să mă întreb și să evoluez. Adesea, senzația de autenticitate vine din acceptarea faptului că nu avem nevoie să fim perfecți, ci să fim în acord cu cine suntem cu adevărat, inclusiv cu slăbiciunile și incertitudinile noastre.
În același timp, cred că o parte importantă e să ne amintim că a fi autentici nu înseamnă să refuzăm complet orice normă sau standard, ci mai degrabă să le integrăm într-un mod care să ne respecte unicitatea. În momentul în care începem să ne cunoaștem și să ne acceptăm în mod sincer, găsim un teren solid pentru a ne manifesta valorile fără a ne pierd în așteptări externe.
Și, inevitabil, în ce privește cercetarea sau orice activitate cu responsabilitate, e esențial să ne întrebăm „Ce îmi aduce mie sens și adevăr?" și să fie acea direcție ghidată de propria noastră integritate. Așa putem construi nu doar un parcurs profesional stabil, dar și o identitate autentică și plină de semnificație.
Vă mulțumesc pentru deschiderea voastră și pentru aceste discuții care ne îmbogățesc și ne aduc mai aproape de această idee atât de frumoasă, că autenticitatea nu e o stare statică, ci un proces de auto-descoperire și continui. Să ne amintim mereu că în final, cei care reușesc să fie fideli propriului sine, reușesc să lase o amprentă cu adevărat valoroasă în tot ceea ce fac.