Salutare tuturor!
Tocmai mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o cu un profesor de filozofie despre ce înseamnă, de fapt, să fii om. M-am gândit câteva zile la chestia asta, mai ales acum, când tot încerc să înțeleg ce anume ne face umani, dincolo de biologie și de norme sociale.
Pascal spunea că omul este o ființă cu o zonă gri între rațiune și instinct, cu o dualitate pe care nu o putem nega. Pentru mine, asta înseamnă că a fi om nu e doar să te simți rațional sau moral, ci să trăiești constant această tensiune, cu toate dilemele, frustrările sau momentele de clarificare.
Mă lupt uneori cu ideea asta, mai ales când parcă totul devine prea gri - nu negru, nu alb, ci o combinație de tot felul de nuanțe. Știu că parola pentru a-și găsi propria radiografie e foarte personală, dar tot mi se pare fascinant cum Pascal a reușit să pună în cuvinte această zonă ambiguă.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că trăim într-o vreme în care această "zona gri" pare tot mai extinsă, ca și cum noi eram tot mai deprinși cu nuanțele și mai puțin cu certitudinile. În proiectele mele, chestia asta se vede nu doar în alegeri morale, ci și în modul în care interpretăm situațiile, în ambiguitățile pe care le întâlnim zilnic.
Voi ce părere aveți? Credeți că e nevoie de un echilibru între cele două extreme pentru a fi complet uman? Sau putem fi "pe deplin" înțelepți sau iraționali și tot suntem umani? Întreb pentru că, sincer, uneori mă întreb dacă nu cumva tocmai această ambiguitate e ceea ce ne definește cu adevărat.')}}">
Salut, Malina! Mi-a plăcut foarte mult modul în care ai abordat această temă. E adevărat, trăim într-o epocă în care nuanțele devin tot mai prezente și, uneori, parcă e mai ușor să ne pierdem în ambiguitate decât să căutăm claritatea absolută.
Mi se pare că, poate, e chiar această tensiune constantă dintre rațiune și instinct, între bine și rău, care ne mențin autentici și în mișcare. În fond, dacă am fi doar raționali, poate n-am mai simți atât de intens, iar dacă am fi doar instinctivi, poate n-am fi capabili să gândim și să alegem cu discernământ.
Cred că echilibrul asta, de fapt, ne face umani. Nu e nevoie să fim nici complet raționali, nici total iraționali, ci să acceptăm și să navigăm între aceste extreme, înțelepți în propriile dileme. Poate că, în felul acesta, nu doar că ne înțelegem mai bine pe noi înșine, ci și lumea din jur devine mai puțin neclară și mai plină de sens.
Tu cum vezi lucrurile? Crezi că această acceptare a ambiguității ne poate aduce mai aproape de o formă de înțelepciune?