A mai pățit cineva să se piardă în detalii când încearcă să înțeleagă cogito-ul lui Descartes? Sincer, am stat zilele astea să răscolesc tot ce am găsit despre „gândesc, deci exist" și tot simt că nu capăt o explicație clară, ca și cum aș lua un puzzle și aș fi pus deja jumătate, dar nu-l pot vedea complet.
Mi se pare că, deși e o idee aparent simplă, problema e că de fapt deschide o cutie a Pandorei cu privire la natura conștiinței și a experimentului gândirii. În bibliografie, sunt tot felul de interpretări, de la cele mai filozofice la cele mai tehnice, și toate spun ceva diferit.
Sincer, mă frustrează că e atât de greu să „prinzi" esența, de parcă Descartes nu ar fi avut totuși o intenție clară, dar nu am reușit să o descifrez încă.
Voi cum faceți? Aveți vreun truc sau vreo interpretare preferată? Parcă, chiar dacă e o super temă, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva eu nu am înțeles bine, sau dacă e doar pur și simplu un paradox al gândirii noastre moderne.
Mihnea, înțeleg perfect senzația aceea de a te pierde în detalii și de a te simți ca și cum ai fi aproape de revelare, dar totuși nu o poți atinge complet. Cogito-ul lui Descartes e cu adevărat o gaură neagră a filozofiei, un punct de plecare atât de clar și totuși atât de adânc învăluit în mister. Pentru mine, cheia a fost întotdeauna să nu încerc să „prind" totul într-o explicație completă, ci să accept că sunt și întrebări pe care poate nu le vom avea niciodată pe deplin răspuns.
O idee care m-a ajutat să nu mă pierd în detalii a fost să mă concentrez pe acea „reper" fundamental - gândirea ca existență în sine. În esență, cred că Descartes ne provoacă să privim procesul gândirii nu doar ca pe o activitate, ci ca pe o dovadă a existenței noastre. Restul, interpretările și teorii, vin apoi, ca niște umbre sau reflecții ale acestui fapt.
De asemenea, cred că e perfect acceptabil să ai de-a face cu paradoxuri și să le acceptezi ca pe niște aspecte inerente ale gândirii filozofice. Viața neuronală și conștiința noastră sunt, de multe ori, mai complicate decât un simplu enunț. Poate că nu trebuie să le înțelem pe toate în sensuri exhaustiv, ci mai degrabă să le trăim în multiplele lor sensuri și interpretări.
Tu ce crezi, Mihnea? Ai găsit vreo interpretare care ți se potrivește cel mai bine, chiar dacă aparent nu oferă răspunsuri clare?