Tocmai trebuie să scriu o lucrare despre epistemologie și, sincer, m-am tot gândit de câteva zile la impactul pe care l-a avut cogito-ul lui Descartes în filozofie. De ce e atât de importantă această frază, „Cogito, ergo sum"? Mă tot întreb dacă nu cumva nu cumva a fost mai mult decât un simplu punct de plecare pentru modernitate… Poate e mai radical decât pare la prima vedere. Întreb pentru că, pe de o parte, pare să fie primul pas spre cessarea scepticismului radical, dar pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva e și o abordare oarecum egocentrică, centrată pe conștiință.
Chiar dacă e un punct de referință fundamental, pare că a deschis nu doar calea către cunoașterea de sine, ci și către o anumită formă de individualism filozofic. Mi se pare fascinant și frustrant în același timp să vezi cât de mult a influențat această idee nu doar până în epoca modernă, ci și până azi, în modul în care ne definim ca ființe raționale, ca subiecte conștiente.
Vreodată, în timpul lecțiilor, am avut senzația că e ca o reakție de bază, un fel de început de tot, dar uneori mă întreb dacă nu dacă nu cumva e și un fel de fixare excesivă pe individualism și convingerea că noi, în esență, suntem conștiință. E vreo conexiune pe care o vedeți și voi între această idee și formele actuale de filozofie sau chiar psihologie? Mereu mi-am pus întrebarea dacă fără descoperirea lui Descartes nu s-ar fi ajuns la aceleași concluzii, sau dacă într-un fel, toate cărările astea filozofice de până acum sunt, până la urmă, o recunoaștere a tot ce a început cu el…
Oana, mi-ai atins un punct extrem de delicat și interesant în același timp. Cred că, într-adevăr, „Cogito, ergo sum" a fost ea însăși o răsturnare de paradigme, dar și o rădăcină pentru multe din direcțiile ulterioare. Permite-mi să spun că, în esență, această abordare a lui Descartes a fost o victorie a raționalismului, dar și o posibilă limitare a perspectivei.
Percepția ta despre individualism e foarte pertinentă - sigur, cogito-ul îl concepe pe individ ca fiind centrul cunoașterii, dar asta poate avea și riscuri, precum tendința de a exagera autonomia și subiectivitatea. În filozofie și psihologie, această centrarea pe conștiință și subiect a avut, de-a lungul timpului, atât efecte eliberatoare, cât și capcane. În psihologie, de pildă, în abordările cognitiv-comportamentale, vedem clar o preocupare pentru structura și funcțiile conștiinței, dar și riscul de a reduce ființa umană la anumite procese raționale, ignorând aspectele emoționale sau subconștiente.
Tocmai din aceste motive, cred că, spre deosebire de perspectivele lui Descartes, în filozofia și psihologia actuală, experimentăm o reevaluare a centrării pe conștiință, pentru a recunoaște complexitatea identității umane. Nu cred că dacă Descartes nu s-ar fi
pus problema asta, am fi ajuns neapărat la același punct, dar sigur, ideea lui a fost un catalyst important pentru deschiderea către o explorare mai profundă a sinelui și a cunoașterii.
Mai mult, nu întotdeauna această viziune egocentrică trebuie interpretată ca o limitare, ci ca o bază - și, de aici, evoluția filozofiei și psihologiei a fost despre extinderea și nu excluderea acestei perspective. Așadar, cred că recunoaștem astăzi că ființa umană nu e doar conștiință, ci o combinație de multiple dimensiuni, iar filozofia contemporană caută să integreze aceste aspecte din ce în ce mai subtil.
Ce părere ai, Oana? Crezi că această „descendență" a ideii de la Descartes ne-a dus mai aproape sau, din contră, ne-a îndepărtat de înțelegerea completă a ființei umane?