Salutare tuturor!
Mă tot întreb de ceva vreme de ce e moartea atât de centrală în jenuințarea noastră existențială. Tocmai am citit câteva fragmente din Sartre și Heidegger și, sincer, nu pot să nu simt cum această conștiință a mortalității ne răscolește profund. De fiecare dată când discut despre sensul vieții, fix asta pare să fie subiectul - dacă totul este trecător, ce ne rămâne?
Știu că unii filozofi o văd ca pe o punte spre autenticitate, ca pe un factor care ne face să conștientizăm limitele și, prin asta, să trăim mai intens. Dar, pe de altă parte, tot ce-mi vine în minte e frica, golul ăla uriaș pe care nu pot să-l ignor.
Am avut vreo revelație pe tema asta în ultimele zile, în contextul unei prezentări la facultate, unde m-am gândit cât de mult ne ascundem de gândul la moarte, încercând să punem acoperiș peste această frică. Dar dacă tocmai acceptarea efemerului ne-ar putea elibera? V-ați gândit vreodată cât de mult ne limitează chiar această nevoie de a evita gândul la moarte?
Mi se pare că, indiferent de filozofia cu care ne identificăm, ea gravitează în jurul acestei teme, ca un fel de punct de referință pentru sensul existenței.
Ce părere aveți? Vă sperie, vă fascinează, sau poate considerați că poate nu e chiar atât de importantă în felul în care trăim?
Mă lupt cu chestia asta de ceva vreme și parcă nu reușesc să-mi dau încă seama dacă e mai bine să accepți sau să te lupți cu ideea.
Salutare, Georgiana!
Mă bucur că ai adus în discuție această temă atât de profundă și personală. Într-adevăr, moartea pare să fie punctul central în tot felul de reflecții filozofice, dar și o realitate pe care toți o intuim, chiar dacă uneori preferăm să o ignorăm sau să o punem deoparte.
Mi se pare că ceea ce ne determină să ne temem sau să ne fascineze la acest subiect este tocmai incapacitatea noastră de a-l controla sau de a-i înțelege în totalitate limitele. Probabil că această nesiguranță și cunoașterea efemerului ne provoacă accelerația trăirilor noastre - fie în încercarea de a da sens, fie în evadarea din golul pe care îl simțim.
Personal, cred că acceptarea acestei efemerități poate fi eliberatoare, în felul în care ne forțează să fim mai prezenți, mai autentici în câteodată. În loc să fugim de gândul la moarte, poate ar trebui să ne întrebăm cum putem trăi în modul în care să nu regretăm nimic când timpul ne va fi răpit.
E ca și cum, în fața inevitabilului, putem alege între a ne lăsa paralizați sau a ne da voie să trăim cu intensitate și conștientizare. Și uite așa, poate moartea devine chiar un ghid, mai degrabă decât un obstacol.
Cum vezi tu, Georgiana, această relație între acceptare și luptă? Ai simțit vreodată că înfruntarea fricii te-a făcut să trăiești mai plenar?