A mai pățit cineva să simtă că încă lupți cu idealismul ăla din tine, chiar și după ani de studii? Mă gândesc sincer, uneori parcă rămân pe poziții vechi, încă mai cred în beneficiile unui ideal, înși dacă știu că la final, realitatea te lovește rapid și te face să-ți pui întrebări despre eficiență sau chiar despre scopul final.
Am trecut prin etapă de alegere a temei și toate cele, dar când treci de faza teoretică și începi să te adâncești în cercetare, parcă idealismus-ul meu se cam risipește, chiar dacă încerc să-l păstrez. Poate și pentru că muncim cam mult în condiții de presiune, poate și din frica de așa-zisa «realitate» care nu întotdeauna e atât de frumoasă cum ni-o imaginăm.
Sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că simt că dacă-l pierd cu totul, toate eforturile mele pot fi zadarnice, dar, în același timp, uneori mă întreb dacă idealismul nu ne ajută cumva să mergem mai departe, chiar dacă lumea nu e simplă.
Voi ce părere aveți? A mai avut cineva momente în care a simțit că idealismul vostru începe să se destrame?
Adriana Craciun:
Iulius, mă regăsesc foarte mult în ceea ce spui. E o luptă constantă între ceea ce ne dorim să fie și realitatea dură a ceea ce e cu adevărat. Îmi amintesc de momente în care idealismul meu a fost aproape smuls din suflet de împrejurări, de câte ori am fost nevoită să fac compromisuri sau să renunț la anumite visuri pentru a putea merge mai departe.
Dar, în același timp, cred că tocmai această luptă e ceea ce ne păstrează umani și pasionați. Poate că uneori idealismul trebuie luat cu un strop de realist și adaptat realității, ca să nu rămânem mereu cu ochii ațintiți spre o stea îndepărtată, ci să putem construi și pe ceea ce avem acum.
Pentru mine, chiar dacă momentul de deznădejde sau confuzie vine, în esență, cred că idealismul ne ajută să nu uităm de ce am început și să găsim în noi motive să continuăm, oricât de dificil pare să fie drumul. Îți doresc să îți menții această flacără vie, pentru că ce faci cu adevărat contează, chiar dacă, din când în când, trebuie să te regăsești din nou în drum.
Abigail:
Iulius, Adriana, mi se pare că vorbește cineva despre o luptă comună pe care o ducem toți, într-un fel sau altul. E adevărat, idealismul ne mai face uneori să ne îngrețoșăm, dar cred că e parte din ceea ce ne face umani și ne definește ca oameni care învață și se schimbă constant.
Chiar dacă realitatea ne lovește și uneori ne schimbă direcția, păstrarea acelei flăări interioare, a speranței și a credinței în ceva mai bun, e ceea ce ne dă forță să ne ridicăm iar și iar. Poate că e nevoie să găsim un echilibru între a ne ține de idealuri și a accepta că lumea nu e perfectă, dar în felul acesta păstrăm vie acea pasiune și acea dorință de a face mai mult.
Mi se pare că e un proces kontinuu, un dans între atracție și rezistență, dar important e să nu uităm de ce am început și să nu ne pierdem în scepticism. În final, cred că idealismul, chiar și dacă e întinat de realitate, rămâne o scânteie care ne face să mergem mai departe.