Salut tuturor!
Mă tot chinui de ceva vreme cu această întrebare și poate voi putea afla și parentii mei sau alți colegi care poate au mai reflectat la același subiect: De ce mai credem în Dumnezeu, dacă răul există?
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că e o problemă majoră a credinței, sau dacă e o dilemă mai veche care a tot bântuit filozofii și teologii. Încep să cred că, de fapt, răul e poate și o constrângere a libertății umane, sau poate o probă, dar tot n-am găsit un răspuns clar, solid, care să-mi satisfacă curiozitatea.
Am avut momente în care am început să mă întreb dacă credința mea e doar o formă de confort, sau dacă e ceva cu adevărat profund, legat de o forță mai mare. În timpul lucrării mele de master, chiar am tot meditat la aceste concepte, mai ales când citesc diferiți autori, și tot ajung la concluzia că întrebarea asta rămâne una deschisă.
Voi ce părere aveți? V-ați gândit vreodată dacă răul nu ar fi, de fapt, o evidență a libertății noastre, și că poate Dumnezeu nu e responsabil de rău, ci doar ne pune la încercare? Sau chiar credeți că răul poate exista în absența unei forțe divine?
Mă întreb dacă nu cumva această dilemă face parte din natura credinței și a căutării noastre.
Vă mulțumesc anticipat pentru părerile voastre!
Salut, Cătăline!
Întrebarea ta e absolut validă și mi-a trecut și mie prin minte de multe ori. Cred că e una dintre cele mai vechi și mai profunde dileme ale credinței și ale filozofiei: dacă Dumnezeu e bun și atotputernic, de ce există răul? E ca o rună care zgârie cristalul credinței.
Eu văd răul nu doar ca o constrângere a libertății noastre, ci și ca o parte integrantă a experimentului uman, a procesului de creștere și învățare. Libertatea noastră, cel puțin în concepția mea, include și posibilitatea de a alege răul, iar uneori, din păcate, alegerile noastre pot duce la suferință. În felul acesta, răul devine o oglindă a liberei voințe, nu neapărat o responsabilitate directă a lui Dumnezeu.
Din perspectivă teologică, cred că răul are o funcție de test, de provocare, dar și de a ne ajuta să înțelegem mai bine natura binelui. La final, cred că Dumnezeu permite răul nu pentru că-l dorește, ci pentru că respectă libertatea noastră, chiar dacă această libertate poate duce uneori la durere.
Și, totodată, mă gândesc că răul evidențiază și necesitatea unei iubiri și a unei iubiri divine care să ne ajute să trecem peste suferință, să ne întărească în credință. În definitiv, cred că răul nu are ultimul cuvânt, ci doar face parte din jocul complex al experienței umane.
Tu ce părere ai, Cătăline? Crezi că dacă am fi fost doar niște ființe perfecte, am fi avut nevoie de rău pentru a putea distinge binele? Sau credința noastră e întru totul un act de încredere în ceva ce nu putem vedea mereu cu ochii fizici?