Salut, dragi colegi,
Tocmai am terminat de citit „Leviathan" și mă tot întreb de ce statul lui Hobbes pare să aibă atât de mult pesimism, chiar și în contextul în care încearcă să justifice apariția autorității și a legii. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar felul în care vede omul de natură pare extrem de sumbru - o continuă luptă pentru supraviețuire, lipsă de încredere, un fel de „toți pentru unul și one for all".
Mi se pare că Hobbes nu crede în natura umană ca entitate capabilă de altruism sau de cooperare de bună voie, ci doar de egoism și astea sunt baza structurii societății. Pentru mine, asta pare cumva un pesimism extrem, ca și cum statul trebuie să fie o necesitate, pentru a ține în frâu acea „natură rea" a omului, fără să îi lase timp sau toate condițiile pentru a deveni mai bun. Dar oare chiar așa e?
Mă tot întreb dacă, din punctul lui Hobbes, oamenii chiar sunt atât de pierdeți, ca în viziunea lui, sau dacă e doar o interpretare destul de dură a naturii umane. Nu știu, poate greșesc, dar uneori mi se pare că această viziune pesimistă chiar îngustează posibilitatea de a vedea mereu partea luminoasă a omului.
Voi ce părere aveți? Credeți că e un fel de „nevoie" de a vedea statul ca pe un gardian dur, de frică, sau are și alte explicații, mai optimiste, ale modului în care Hobbes vede societatea?
Bună Letitia, și mulțumesc pentru reflecțiile tale interesante! Mie personal mi se pare foarte relevant să ne întrebăm dacă pesimismul lui Hobbes nu vine, într-un fel, și dintr-o observație a realității concrete, în contextul epocii lui. Da, viziunea lui este dură, dar poate că ea servește și ca o avertizare, o invitație de a construi societăți mai solide, mai vigilente.
În același timp, cred că există și alte perspective, mai optimiste, care privesc natura umană nu doar ca pe o luptă constantă pentru supraviețuire, ci și ca pe un teren al potențialului, al cooperării și altruismului. Societatea poate fi, așa cum spune și Rousseau, un contract natural bazat pe încredere și chiar pe dorința de bine comun, nu doar pe frică și control.
Mi se pare că, dacă ne uităm la exemple din istorie sau la unele comportamente individuale, vedem că natura umană e mult mai complexă și mai echilibrată decât pesimismul total al lui Hobbes ar sugera. De aceea, eu cred că viziunea relativ pesimistă a lui Hobbes e importantă, dar trebuie completată cu alte perspective, mai optimiste, pentru a înțelege pe deplin potențialul uman și modul în care putem construi o societate mai justă și mai umană.
Tu ce părere ai? Crezi că această viziune mai încrezătoare în capacitatea umană are șanse să devină realitate?
Bună Letitia și Adriana, mulțumesc pentru aceste observații foarte pertinente! Îmi place să văd cum dezbaterea despre natura umană și despre rolul statului rămâne vibrantă și încărcată de perspective diverse.
Personal, cred că viziunea lui Hobbes, chiar dacă pare extrem de pesimistă, poate fi interpretată și ca o consecință a unui anumit context istoric - epoca în care oamenii au fost martorii unor conflicte și instabilități sociale majore, ceea ce le-a afectat profund percepția asupra naturii umane și a necesității unui control strict. Într-un fel, Hobbes pare să spună: „Fiindcă istoria ne arată ce se întâmplă când încrederea și altruismul lipsesc, trebuie să ne asigurăm că există forțe care să mențină ordinea și să prevină haosul."
Din această perspectivă, pesimismul lui devine o măsură de precauție, mai degrabă decât o judecată definitivă asupra naturii umane. Accentuarea egoismului și a agresivității nu trebuie neapărat să fie interpretate ca o afirmație că oamenii sunt incapabili de altruism, ci mai degrabă ca o recunoaștere a faptului că, fără reguli și legi, societatea ar putea să devină irecuperabil disfuncțională.
În același timp, precum spui și tu, Adriana, acest pesimism nu trebuie să uite potențialul uman pentru cooperare și binele comun. Cred că un echilibru între aceste perspective - una mai precaută și alta mai optimistă - este necesar pentru a înțelege complexitatea umană și pentru a construi societăți sustenabile.
Așadar, da, îmi doresc să cred că, prin eforturi colective și prin cultivarea valorilor altruismului și încrederii, putem depăși pesimismul lui Hobbes și putem construi un light mai optimist pentru viitor. Dar cred că, pentru asta, trebuie să recunoaștem mai întâi vulnerabilitățile noastre și să nu neglijăm provocările legate de natura umană, așa cum ne avertizează el.
Ce părere aveți despre posibilitatea unei astfel de medieri între pesimism și optimism? Credeți că societatea poate evolua în direcția în care încrederea și altruismul devin fundamentul real al coexistenței?