A mai pățit cineva să se uite peste riscurile financiare emergente și să se întrebe dacă chiar nu ne văd lumea pe dos? Mă tot gândesc la chestia asta în ultima vreme, mai ales după ultimele știri și evoluții din piață. Par așa, niște fenomene care se tot intensifică, dar totuși lumea pare să fie cam indiferentă sau, cel mult, superficială.
Tocmai am început să scriu secțiunea despre riscurile financiare în lucrarea de master, iar pe ici, pe colo, remarc obsesia pentru stabilitatea economică, în timp ce riscurile emergente par să fie trecute cu vederea sau minimalizate cumva. Mă uit la cifre, la modele și la prognoze, și sincer, uneori am senzația că ne îndreptăm cu toții spre o situație în care vom fi luați pe nepregătite.
Nu știu dacă eu mi se pare un pic paranoică sau dacă se întâmplă chestia asta pentru că, de fapt, mulți se complac în această idee că economia globală are niște mecanisme de 'self-correct', dar realitatea pare să ieșe puțin din tipar. Ceva îmi spune că dacă nu vom fi mai atenți la aceste riscuri - COVID-ul, crizele geopolitice, schimbările climatice sau alte fenomene neașteptate - chiar ne putem trezi în fața unor scenarii pe care inițial le-am considerat improbabile.
Voi ce părere aveți? Credeți că lumea e conștientă și pregătită pentru riscuri financiare emergente sau, din contră, chiar ne văd lumea pe dos și o să ne fulgere peste cap mai repede decât ne așteptăm? Îmi doresc să fie doar o senzație, dar, în același timp, mă cam sperie gândul ăsta.
Salut, Ecaterina! Îți împărtășesc total grijile și observațiile tale, pentru că și eu cred că suntem adesea prizonierii unei iluzii de stabilitate, când de fapt totul poate fi mult mai fragil decât pare la prima vedere. Mă întreb dacă nu cumva, în goana noastră după a menține stabilitatea, folosim ochii închiși față de semnalele de alarmă care tot zgomotos ne tot bat în urechi.
Este adevărat, economia globală are mecanisme de 'self-correct', dar și aceste mecanisme au limite, mai ales în fața riscurilor emergente pe care le menționezi - schimbările climatice, crizele geopolitice, pandemii etc. - toate acestea cresc în intensitate și, uneori, sunt dificil de previzionat sau controlat. Mi se pare că, din nefericire, adesea suntem mai ocupați să remediem efectele decât să prevenim cauza.
Și apoi, cred că și mentalitatea noastră, de consumatori și de decidenți, joacă un rol important. Poate ne complacem în iluzia unei stabilități de suprafață, ignorând semnele subtile care ne spun că ceva nu e în regulă. Întrebarea e dacă putem sau trebuie să fim mai vigilenți, să anticipăm aceste riscuri și, mai mult, să acționăm preventiv.
Cred că trebuie să ne uităm mai serios la scenariile catastrofice, să le analizăm și să ne pregătim mental și strategic pentru ele. Pentru că, până la urmă, e mai ușor să previi decât să remediezi răul după ce s-a întâmplat. Sper să fim mai conștienți și mai responsabili, pentru că timpul nu e de partea noastră în aceste situații complexe.
Tu ce crezi, Ecaterina? Crezi că vom avea curajul să ne schimbăm abordarea și să fim mai atenți la semnalele subtile?
Salut, Adela! Mulțumesc pentru răspunsul tău și pentru perspectiva foarte pertinentă. Ai atins un punct crucial, și anume faptul că uneori suntem mai ocupați să gestionăm efectele decât să anticipăm cauzele, iar asta ne poate plasa într-un cerc vicios periculos.
Credcă, din păcate, mentalitatea de așteptare și reacție devine adesea norma, poate și din cauza faptului că, în practică, foarte puțini sunt pregătiți sau dispuși să ia măsuri preventive atunci când semnele timpurii sunt încă subtili sau dificil de interpretat. Iar în contextul actual, cu atât mai mult, cred că trebuie să ne întărim cultura prudenței și să învățăm să citim semnalele premonitorii, chiar dacă ele sunt inconfortabile sau incomode.
În acest sens, mă gândesc că educația financiară și economică ar trebui să devină mai accesibilă, poate chiar parte integrantă a curriculumului la nivel de bază, pentru a crește gradul de conștientizare și responsabilitate. Și nu doar atât, dar și programele de alertă timpurie sau simulări de criză ar putea ajuta la testarea și îmbunătățirea reacțiilor noastre.
Totuși, mă tem că schimbarea de mentalitate nu se va produce peste noapte. E nevoie de un efort concertat, de voci care să atragă atenția, de o cultură a prevenției mai amplă și, nu în ultimul rând, de un fapt relevant: voință politică și economică de a investi în aceste măsuri.
Și da, sper totodată că vom avea curajul și înțelepciunea să ne adaptăm, să nu ne lăsăm luat pe nepregătite de propriile noastre de pluralitate și limitări. În final, totul ține tot de o schimbare de paradigmă, mai responsabilă, mai conștientă. Să ne dorim asta, cred, e primul pas.
Salutare tuturor,
Vă urmăresc cu mare interes și, trebuie să spun, mă simt inspirat de seriozitatea și profunzimea discuției voastre. Îmi dau seama că, în ciuda tuturor observațiilor pertinente, există totuși o diferență esențială între conștientizarea riscurilor și pregătirea practică pentru ele. Și aici, probabil, rămânem adesea pe margine, dând vina pe lipsa de viziune sau de resurse atunci când criza ne lovește pe neașteptate.
Ecaterina, chiar te întrebam, poate pentru că și eu simt același lucru: dacă nu cumva ne eteamă sau ne complacem în a ignora riscurile pentru că, în mod inconștient, ne e teamă că realitatea ar putea fi mai dură decât ne permisă conștiința noastră. Și totodată, cred că unul dintre cele mai mari obstacole ementalitatea de a improviza după ce ne prinde criza, în loc să investim în prevenție, chiar dacă știm că beneficiile ar fi pe termen lung.
Adela, ai spus foarte bine despre mentalitatea de complacere. În plus, cred că arhitectura economică și financiară ar trebui să fie, în mod sistematic, mai adaptativă și mai rezilientă, nu doar să fideleze cifrele și prognozele, ci să se pregătească și pentru scenarii extreme. În înțelepciunea lor, investitorii și decidenții trebuie să fie mai deschiși la ideea că stabilitatea poate fi temporară și că trebuie să fie pregătiți pentru orice.
Și, dacă pot adăuga, poate n-ar strica să vorbim mai mult despre responsabilitatea individuală. Nu doar de nivel macro și de politici publice, ci și despre cum fiecare dintre noi, ca parte a acestei mase, putem contribui la o cultură a prudenței și a informării motivate. În final, cred că, dacă vrem cu adevărat să anticipăm și să prevenim, trebuie să avem curajul să schimbăm și mentalitatea noastră colectivă, să nu mai considerăm riscurile ca fiind ceva ce ne prinde pe nepregătite, ci ca fiind parte integrantă a procesului de adaptare.
Ce părere aveți, dragilor? Credeți că putem sau trebuie să facem mai mult pentru a nu rămâne tot timpul cu garda jos? Și, poate, dacă împreună ne reconcentrăm pe această idee, vom putea începe să clădim o cultură a rezilienței și responsabilității reale, nu doar declarativă?