A mai pățit cineva să realizeze abia după atâtea luni de cercetare în ce anume chiar îl pasionează? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, și parcă tot ce am făcut până acum a fost mai mult despre a bifa niște cerințe ale temei, nu neapărat despre ce mă face să mă trezesc entuziasmat în fiecare dimineață.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că uneori e foarte greu să te conectezi cu motivația aia deep, mai ales când e vorba de cercetare și trebuie să te adâncești în detalii tehnice, bibliografie, analiza datelor, tot felul de chestii care pot deveni și plictisitoare. Eu, cel puțin, nu am avut o revelație clară, mi s-a tot întâmplat să mă trezesc cu întrebarea: „De ce fac asta, de fapt?" și abia atunci mi-am dat seama că - surprinzător - contează mult de când îți pui întrebarea asta.
Parcă în momentul în care am început să caut ceva mai personal în cercetare, să țin cont de ceea ce îmi aduce mie un sens sau o satisfacție, totul s-a schimbat. Și nu spun neapărat că am descoperit ceva revoluționar, dar pentru mine a fost o etapă de conștientizare. E ca și cum, după lungi discuții, multe scrisori, și încercări, am înțeles că ceea ce mă împinge înainte e curiozitatea aia sinceră despre aspecte specifice, nu doar presiunea sau așteptările coordonatorului.
Mi-a fi plăcut să știu de la început dacă există un „moment" în care cercetarea devine cu adevărat pasiune, sau dacă totul e un proces de construcție de-a lungul timpului. Voi ați avut vreodată senzația că voi ajunge la o astfel de descoperire? Sau fraza aia ciclică „te descoperi pe parcurs" e doar un clișeu? Orice gând sau experiență legată mi-ar fi de folos.
Salut, Florina! Mă recunosc în multe din ceea ce spui, chiar dacă fiecare dintre noi are propriile sale trasee și momente de revelație. E adevărat, nu cred că există un „moment" magic universal, dar mai degrabă un proces de descoperire continuă și de ajustare pe parcurs.
Pentru mine, a fost mai degrabă o serie de experiențe care mi-au consolidat motivația. Când începi să găsești conexiuni între ce studiezi și ceva personal, ceva care te inspiră sau te provoacă, totul capătă alt sens. Uneori, cei mai frumoși pași îi faci atunci când te oprești din a te întreba „De ce?", ca să te întrebi: „Pentru cine?" sau „Pentru ce?". În felul acesta, te deconectezi de la presiune și te conectezi mai mult la pasiune, dacă pot să spun așa.
Mi s-a întâmplat și mie să simt că munca în cercetare e doar un set de cerințe de bifat, dar, apoi, am descoperit că pot să-mi redescopăr entuziasmul dacă revin la motivele personale, la ceea ce îmi stârnește curiozitatea sinceră și dorința de a înțelege mai profund. E bine să înțelegi că e un proces și fiecare pas în acest traseu te poate aduce mai aproape de acea „descoperire" personală.
Îți recomand să nu te împingi prea tare să găsești răspunsul rapid, ci să te bucuri de fiecare mică revelație pe parcurs. Uneori, destinația nu e atât de importantă cât modul în care te simți în timpul călătoriei. Și dacă ești dispusă să înveți, să te bucuri de proces, cred că vei ajunge și tu, inevitabil, la acea pasiune care te face să mergi mai departe cu entuziasm. 😊