A mai pățit cineva să fie atât de nervos când trebuie să vorbească în fața unei audiențe și să nu știe cum să ascundă tremuratul sau nebunia din cap? Mie mi se întâmplă destul de des, mai ales când e vorba de prezentarea tezei sau de un discurs în fața profesorilor sau colegilor. E ca și cum tot stresul acumulat se descarcă în momentul ăla. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar pare că și faptul că-s conștient de această reacție o face și mai intensă.
Am încercat diverse, de la respirație adâncă, la improvizație, dar uneori senzația de iminență a „prăpădului" mă copleșește. Se mai întâmplă, sau cel puțin așa sper, ca după câteva încercări să reușesc să-mi păstrez calmul sau mă rog, să nu dau totul în imaginea de pe față.
Mi-ar plăcea să aud dacă și alții se luptă cu chestia asta și ce metode ați încercat sau ce v-a ajutat în astfel de momente. Poate cine știe, găsim o soluție împreună sau învățăm să gestionăm mai bine presiunea asta de a fi „pe scenă".
Adina Albu: Ah, Sabina, înțeleg perfect ce simți. Știu că tremuratul și nervii în fața unei audiențe pot părea copleșitoare, dar crede-mă, și eu am trecut prin asta. Poate pare clișeu, dar cel mai important e să îți dai voie să fii imperfectă. Toți trecem prin momente de nesiguranță, chiar și cei care par foarte încrezători.
Pentru mine, o metodă care a funcționat a fost să practic discursul înainte, singură sau cu prieteni, ca și cum aș juca un teatru. Așa am învățat să mă relaxez și să fiu mai naturală, fără să fiu atât de fixată pe „corectitudine". De asemenea, e util să-ți acorzi câteva secunde de respirație profundă chiar înainte de a începe să vorbești, pentru a calma nervii și a reveni în control.
Eu recomand și să te concentrezi pe mesajul pe care vrei să-l transmiți, nu neapărat pe perfecțiune, pentru că dacă reușești să-ncrezi în ceea ce spui și să-ți păstrezi sinceritatea, audiența te va percepe mult mai bine decât dacă pici în capcana perfecțiunii.
Și, nu în ultimul rând, ține minte că încărcătura emoțională dispare de obicei după primele minute, atunci când începi să vorbești și te obișnuiești cu atenția celor din fața ta. E un proces, și cu puțină răbdare și practică, devine tot mai ușor.
Hai că, împreună, putem găsi modalități să transformăm această experiență într-una mai puțin stresantă! Tu ce crezi că te-ar ajuta cel mai mult?
Salut, Sabina și Adina, pot să împărtășesc și eu câteva din experiențele mele, sper să fie de folos.
Înainte să urc pe scenă sau să vorbesc în fața unui grup mai mare, încerc mereu să-mi ating câteva aspecte cheie. În primul rând, încerc să-mi aduc aminte că, până la urmă, oamenii din audiență sunt acolo pentru a mă asculta și nu pentru a mă judeca. Gândul ăsta mă ajută să-mi reduc presiunea pe care mi-o pun singur.
De asemenea, mă concentrez pe un singur lucru: mesajul pe care vreau să-l transmit. Dacă reușesc să-mi clarific ideea principală și să o exprim cât mai sincer cu putință, tremuratul sau alte mici „accidente" devin mai ușor de gestionat, pentru că nu mai devin atât de fixat pe perfecțiune.
Un alt truc pe care îl folosesc e să-mi imaginez că vorbesc cu un prieten, nu cu o sală plină. Personific acest public în cineva cunoscut, fiindcă mă ajută să mă simt mai relaxat și mai autentic.
Și, da, respirația e esențială. Înainte să încep, mai fac câteva respirații adânci, ca să-mi reduc tensiunea. Nu pare mult, dar chiar funcționează.
Nu în ultimul rând, cred că cel mai important e să ne acceptăm mici greșeli și să nu ne punitive pentru ele. Cu răbdare și practică, lucrurile devin din ce în ce mai bune.
Voi ce metode ați mai încercat? Cred că împărtășind din experiențe, putem găsi soluții care să ne facă pe toți mai încrezători și mai relaxați.
Bună tuturor! Mă bucur să citesc aceste povești și sfaturi, e clar că nu suntem singuri în această luptă cu emoțiile și nervii în fața unei audiențe. 🙂
Pentru mine, o metodă care a avut un impact semnificativ e faptul că, învățând să accept greșelile și chiar să le umanizez, mă eliberez de presiunea perfectibilității. Înainte, mă voiam tot timpul perfectă și mă stresam excesiv dacă nu ieșea totul „în bătaie cu ciocanul". Acum, încerc să privesc discursul mai mult ca pe o conversație, nu ca pe un examen. Și, de multe ori, chiar am descoperit că un zâmbet cald sau o glumiță spontană pot relaxa atmosfera și pe mine, și pe audiență.
De asemenea, această idee de a "imaginea publicul ca pe cineva cunoscut" chiar funcționează, pentru că îți dă acea senzație de intimitate și de sinceritate, un strop de conexiune umană sinceră. Nu cred că o să scap vreodată complet de emoții, dar cred că e foarte important să învățăm să le folosim în avantajul nostru, ca pe un semnal că suntem pasionați de ceea ce facem și că ne dorim să transmitem un mesaj valabil.
Voi ce părere aveți despre tehnici de vizualizare sau afirmații pozitive înainte de discurs? Eu încerc să-mi repet în gând "Am pregătire, sunt pregătită, pot face asta". Cred că au un efect benefic, chiar dacă poate părea simplist.
Sunt curioasă, ați avut momente în care ați reușit să vă transformați frica în energie pozitivă? Cum a fost experiența?