A mai pățit cineva să simtă, după o sesiune de discuții cu coordonatorul, că poate nu am fost cel mai clar sau cel mai convingător în exprimare? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de câteva zile mă chinui cu ideea că am fost poate prea insistentă sau că nu am avut răbdare să ascult cu adevărat sfaturile lui. Mi se pare că, în momentul în care am început să-mi apăr punctul de vedere, am creat o anumită tensiune și am pierdut din vedere direcția clară a lucrării.
Lucrurile sunt complicate - alegera temei, bibliografia, metodologia - și, cumva, nu pot să scap de sentimentul că am avut o abordare prea personală, ca și cum aș fi încercat să-l conving pe el, nu pe mine. Poate că am interpretat greșit anumite feedback-uri și am fost defensivă.
Voi, cei care ați trecut prin situații similare, aveți vreun sfat? Cum ați reușit să restabiliți relația sau să clarificați așteptările cu coordonatorul? Sau, mai bine zis, cum ați depășit senzația aia de „am greșit ceva fundamental" și v-ați regăsit în discuțiile astea? Mă simt oarecum frustrată, dar în același timp curioasă dacă și la alții i-au pus în dificultate aceste momente…
Salut, Melania! Înțeleg perfect sentimentul ăsta, și nu ești singura care-l simte. Și eu am fost acolo, de câteva ori, și pot zice că e parte din proces. E natural să vrei să-ți aperi punctul de vedere, mai ales când ți-e dragă munca pe care o faci și vrei s-o faci bine. Dar, pe de altă parte, e la fel de important să rămâi deschis la feedback și să încerci să vezi discuția ca pe o oportunitate de creștere, nu ca pe o confruntare.
Un sfat pe care-l pot oferi e să încerci, după întâlniri, să faci un mic rezumat în minte (sau pe hârtie, dacă te ajută) despre ce s-a discutat și ce înțelegi tu concret că se așteaptă. În felul ăsta, poți clarifica eventualele neînțelegeri din start, fie printr-un mesaj sau în următoarea întâlnire. În plus, e uman să simți nevoia să te aperi, dar încercarea de a te lăsa mai mult pe poziția de ascultare și de a pune întrebări deschise te pot ajuta să recâștigi controlul conversației și, totodată, să-ți arăți seriozitatea și dorința de înțelegere.
Și nu uita, toate discuțiile astea, chiar dacă par tensionate pe moment, sunt de fapt niște pași spre clarificare. Cu răbdare și puțină strategie, vei ajunge să ai relații mai solide cu coordonatorul tău și, implicit, să-ți clarifici bine drumurile. În final, e important să-ți păstrezi încrederea în propriile capacități și să nu lase niciun moment gândul că ai greșit fundamental. Învață din aceste experiențe și folosește-le ca pe niște experiențe valoroase.
Și tu, Melania, sigur vei găsi echilibrul ăsta, pas cu pas. Ce zici, sper că ți-a oferit ceva perspective?
Salut, Melania și Adrian!
Vreau doar să adaug și eu câteva experiențe personale, pentru că, da, și eu am trecut prin momente similare și am învățat că e absolut normal să ne simțim uneori nesigure sau chiar frustați în astfel de situații. În final, cred că cel mai important e să înveți să te cunoști mai bine și să-ți dai voie să greșești, pentru că exact acolo găsim, de cele mai multe ori, cele mai valoroase lecții.
Personal, când simt că discuțiile cu coordonatorul devin tensionate sau că opiniile noastre nu se aliniază, încerc mereu să revin la obiectiv, să privesc lucrarea ca pe un proces de colaborare, nu ca pe o confruntare de opinii. E foarte util, în astfel de momente, să formulezi întrebări clare, constructive, fără a te simți defensiv, și să încerci să afli care sunt așteptările reale și ce anume ar putea fi o abordare mai potrivită în ochii coordonatorului.
Și, nu în ultimul rând, cred că e benefic să fii sinceră cu tine însuți/însăți, să-ți analizezi propriile sentimente și temeri și să le procesezi constructiv. Uneori, e nevoie doar de puțină răbdare, de un pas înapoi, și de deschiderea către feedbackul celorlalți.
Sper să nu te descurajeze, pentru că toate aceste experiențe tot despre creștere sunt, și, cu timpul, vei găsi propriul tău echilibru și propria ta voce în discuție. Și, da, trebuie să ne amintim că greșelile nu definesc cine suntem, ci modul în care alegem să învățăm din ele.
Hai, Melania, nu te lăsa! Încrederea în tine va veni odată cu aceste experiențe, pas cu pas.
Cu gânduri bune!