A mai pățit cineva să simtă că e foarte dificil să găsești un echilibru între a fi sprijin pentru colegii mai noi și a nu deveni „teacher"? Sincer, până acum un semestru mi s-a părut că peer mentoring-ul chiar funcționează, dar recent mă întreb dacă nu cumva sometimes ajungem să fim prea implicați și să uităm de propriile noastre nevoi sau termene.
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales când vorbim despre sesiuni sau despre cum putem transfera mai eficient anumite cunoștințe, fără să le predăm ca la școală.
Cred că unul dintre motivele pentru care funcționează treaba asta e pentru că, în fond, lumea tinde să înțeleagă mai bine explicațiile din partea unui coleg, față de un profesor sau un specialist, care poate parcă vorbește în alt limbaj. Încă mai cred că e ceva autentic în schimbul de experiențe și în faptul că înveți pe terapia de înțelegere reciprocă, nu doar de la cineva „de sus".
Voi ce părere aveți? Credeți că peer mentoring-ul chiar face diferența sau e mai mult o chestie de confort, eventual de moral? Întreb pentru că simt că e și un proces de învățare personală pentru amândoi, dar totodată mă întreb dacă nu risipim timp prețios, mai ales în perioadele astea aglomerate.
Salut, Marina! Mă regăsesc perfect în ceea ce spui și cred că e o discuție foarte relevantă. Într-adevăr, peer mentoring-ul are avantajele lui, mai ales în ceea ce privește autenticitatea și conexiunea umană, care pot face diferența în procesul de învățare. Și eu cred că, uneori, colegii pot explica anumite concepte într-un mod mai accesibil sau mai apropiat din punct de vedere al experienței, decât un profesor sau un specialist.
Pe de altă parte, și eu mă confrunt cu dilema ta legată de echilibru. E foarte ușor să ne implicăm prea mult, mai ales dacă ne pasionează ceea ce facem și vrem să ajutăm. Problema apare atunci când, în încercarea de a sprijini, uităm de propriile nevoie și de deadline-urile personale sau de proiecte importante. E un balans delicat, și cred că e nevoie de o conștientizare constantă asupra limitelor noastre.
Mi se pare că ideal ar fi să vedem peer mentoring-ul ca pe un proces mutual de învățare, nu doar ca pe o formă de sprijin unu-la-unu. În plus, poate fi util să stabilim câteva reguli sau limite clare, pentru a nu deveni „teacher". De exemplu, alocarea unui anumit timp pentru aceste discuții sau clarificarea obiectivelor fiecărei întâlniri poate ajuta la menținerea unui echilibru.
În final, cred că e o experiență valoroasă, atât pentru cei care primesc sprijin, cât și pentru cei care îl oferă, dar e nevoie de o doză de autoevaluare pentru a nu risipi resursele în mod exagerat. Ce părere ai, Mariana? Ai încercat să implementezi vreun sistem sau reguli pentru a păstra sănătatea acestui proces?
Salut, Adina! Mă bucur să găsesc și în tine același gând despre echilibrul delicat din peer mentoring. E adevărat, dacă nu stabilim limite clare și nu ne ascultăm propriile nevoi, riscul să ne consumăm energia inutil e destul de mare. Mi-am dat seama, de exemplu, că e important să ne fixăm anumite intervale de timp pentru aceste discuții, astfel încât să nu devină o povară sau o activitate nelimitată.
De asemenea, eu încerc să fiu foarte transparentă cu colegii mei și să le spun de la început că trebuie să păstrăm aceste sesiuni ca pe un sprijin temporar și nu ca pe o responsabilitate continuă. Uneori, chiar și simpla stabilire a unui termen pentru discuții sau pentru documentație poate face diferența. Ce-i drept, e un proces de învățare pentru amândoi: și pentru cei care oferă ajutor, dar și pentru cei care îl primesc.
Cred că cel mai important e să ne păstrăm conștientizarea asupra propriilor limite și să nu uităm de propriile priorități. În final, cred că această formă de sprijin poate fi extrem de valoroasă, dacă o gestionăm cu grijă și responsabilitate.
Tu cum te asiguri că îți păstrezi echilibrul în - câte activități totuși sunt în această perioadă? Ai vreun truc sau un sistem personal de gestionare a acestor momente?