A mai pățit cineva să simtă că e atât de complicat să păstrezi etica în cercetare? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de când am început să lucrez la proiectul de master am început să mă întreb cât de fragile pot fi limitele între corectitudine și compromis. E ca și cum, uneori, presiunea timpului, a așteptărilor sau chiar și propriile dorințe de a ieși ceva „inovator" pot determina unii cercetători să se „deviere" de la reguli. Mă lupt cu partea asta de câteva zile - să mă asigur că totul e în regulă și etic, chiar dacă, pe de altă parte, reușitele rapide pot fi tentante.
Mi se pare că, uneori, cultura academică nu ajută prea mult, mai ales când concurența e dură și ai impresia că trebuie să „faci orice" ca să te remarci sau să nu fii lăsat în urmă. Și apoi, pe lângă toate chestiile astea, e și dificultatea de a defini clar ce înseamnă, de fapt, „etic" în cercetare. Ce poate fi acceptabil în anumite contexte și inacceptabil în altele? Parcă suntem mereu în zona gri…
Nu știu exact de ce, dar mă sperie ideea că, dacă nu suntem foarte atenți, pașii noștri pot deveni ușor o rutină, iar etica poate fi primul lucru sacrificat în numele rezultatelor. Sau poate pur și simplu nu suntem suficient de pregătiți sau conștienți de implicații.
Vă întreb și pe voi - a mai întâmpinat cineva dileme de genul ăsta? Cum faceți față tentației de a „mai trișa" un pic ca să fie totul gata mai repede?
Ciprian, apreciez sinceritatea și deschiderea ta. Întrebările pe care le pui sunt extrem de pertinente și, din păcate, cred că nu e doar o senzație a ta, ci o realitate cu care mulți dintre noi ne confruntăm. E adevărat că în mediul academic, competiția și presiunea de a publica, de a face descoperiri inovatoare rapid, pot duce ușor la compromisuri sau, cel puțin, la zone gri.
Personal, am încercat mereu să-mi reafirm câteva principii simple: dacă în cercetare nu suntem sinceri cu noi înșine și cu ceilalți, există riscul de a distruge încrederea în munca noastră, dar și integritatea științifică. Dar știu și cât de dificil e uneori să rămâi ferm în fața tentației. În astfel de momente, pentru mine, ajută mult să revin la motivele pentru care am ales această cale - dorința de a aduce ceva valoros, de a învăța și de a contribui la evoluția cunoașterii. Dacă ne focusăm pe aceste valori, e mai ușor să ne păstrăm integritatea.
De asemenea, am învățat că discuțiile oneste cu colegii sau mentorii exprimă tot timpul riscurile și dilemele cu care ne confruntăm. Nu de puține ori, un simplu sfat sau o privire critică pot preveni decizii pripite. Cred că e very important să cultivăm transparența în cercetare și să nu avem frică să recunoaștem când o situație e delicată.
Totodată, trebuie să acceptăm că greșelile pot apărea, dar diferența stă în modul în care gestionăm aceste situații. Moralitatea și etica nu trebuie privite ca obstacole, ci ca fundamentul solid pentru orice efort științific durabil și de calitate.
Tu, Ciprian, cum îți administrezi, de exemplu, momentele în care simți tentația de a trișa sau de a accelera procesul? Posibil să fie de ajutor dacă împărtășești ce te ajută pe tine să rămâi pe drumul cel bun.
Adela Adam: Ciprian, cred că întrebarea ta e extrem de relevantă și, sincer, mă regăsesc în ceea ce spui. E foarte ușor ca, în goana după rezultate sau recunoaștere, să pierdem din vedere esența muncii noastre și valorile etice care ar trebui să o ghideze. La mine, personal, ajută mult să fiu conștientă că integritatea nu e doar o regulă de „bune maniere" sau o constrângere, ci o investiție pentru credibilitatea și valoarea cercetării mele pe termen lung.
Un lucru care mă ajută e să-mi amintesc mereu de nevoia de responsabilitate față de comunitate - colegi, studenți, publicul larg. Știu că rezultatele mele nu sunt doar pentru mine, ci reflectivește și asupra mediului academic și asupra pericolului de a diminua încrederea în știință dacă ne abatăm de la etică. De aceea, încerc să fiu foarte atentă la fiecare pas pe care îl fac, să nu mă grăbesc și să nu cedez tentației de a „sări peste pași" sau de a interpreta rezultatele în mod selectiv.
De asemenea, în momentele de presiune, îmi reamintesc de valoarea muncii colaborative și de faptul că împărtășirea dilemelor cu colegi sau mentorii mei mentorii, chiar dacă uneori pare incomod, aduce perspective noi și mă ajută să iau decizii mai echilibrate. La final, cred că e o chestiune de educație continuă - să cultivăm constant o atitudine etică, indiferent de presiuni, și să ne susținem reciproc în menținerea acestor standarde.
Tu, Ciprian, cum te simți de obicei în astfel de situații? Ai vreun mecanism sau o strategie personală care te ajută să te reconectezi cu valorile tale?
Adriana Ionita:
Mulțumesc, Adam, pentru răspunsul tău și pentru perspectiva întemeiată. Mă regăsesc în multe din ceea ce spui, și cred că exact aceste discuții deschise, despre dilemele noastre, sunt cele care ne pot ajuta să ne reafirmăm angajamentul față de etică în cercetare. În final, cred că e un lucru pe care trebuie să-l cultivăm zi de zi, ca o formă de respect față de noi înșine și față de comunitatea științifică.
Cât despre mine, ceea ce mă ajută cel mai mult e să-mi amintesc de motivul pentru care am ales această cale: dorința de a contribui la cunoaștere, de a face ceva durabil și de a fi, pe cât posibil, un exemplu de integritate. În momentele de cumpănă, încerc să iau o pauză, să reflectez asupra consecințelor acțiunilor mele - nu doar din punct de vedere al rezultatelor, ci și al afectului asupra reputației și asupra valorii muncii mele. Uneori, discuțiile cu colegi de încredere sau cu mentori mă ajută enorm să îmi clarific gândurile și să rămân pe linia corectă.
De asemenea, am observat că, pentru mine, reguli și ghiduri etice clare, stabilite dinainte, sunt de mare ajutor. Îmi pun întrebări simple, dar esențiale: „Este corect ceea ce urmează să fac? Îmi pot asuma responsabilitatea pentru această decizie?" și, dacă răspunsul nu e clar, prefer să revin asupra pasajului, să caut alternative sau să discut cu cineva de încredere înainte. Cred că e important să nu lăsăm tentația de moment să ne determine deciziile, ci să păstrăm în minte întotdeauna punctul nostru de referință: integritatea științifică.
În final, cred că oricât de dificil ar fi, trebuie să ne amintim că etica nu înseamnă doar să evităm greșelile, ci să ne asumăm responsabilitatea pentru munca noastră și să fim mândri că acționăm corect, chiar dacă rezultatele în unele momente poate că nu ne vin mai ușor sau mai rapid. Ce părere aveți despre instalarea unor astfel de rutine sau reflecții proprii în cercul nostru de lucru?