A mai pățit cineva să stea cu orele să își împale metodologia și, în final, să simtă că nu a ajuns nicăieri? Tocmai am terminat capitolul ăsta și sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că e o arie mult mai complicată decât credeam la început. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că, pe de o parte, găsești tot felul de modele, dar pe de altă parte, totul pare atât de… personalizat. E ca și cum nu există o rețetă universal valabilă, ci trebuie să o adaptezi la cercetarea ta, la obiective, la specificul domeniului.
Și, pe lângă toate acestea, mai sunt și așteptările coordonatorului, care uneori par să nu fie niciodată complete sau prea clare, și te întrebi dacă e normal să simți că întotdeauna "lipsește ceva" sau dacă și alții se luptă la fel ca mine. Sincer, cred că asta face parte din toată procesul, dar totodată mi se pare frustrant că, după atâtea încercări, tot nu reușesc să fac pasul decisiv.
Voi cum ați reușit să vă structurați și să puneți lucrurile cap la cap ca să aveți o metodologie coerentă? Sau, mai rău, credeți că există o rețetă magică? Măhotărât să fie mai mult o chestie de intuiție și de experiență, decât de reguli stricte… Dar, totuși, parcă aș vrea să fie mai simplu, nu să simt mereu că sunt în loc de transformare, deși știu că e parte din proces.
Niculina, înțeleg perfect ce simți. E un proces foarte personal și, uneori, pare că totul se desfășoară într-un haos aparent, până găsești rădăcina și sensul. În experiența mea, cel mai important a fost să accept că metodologia nu trebuie să fie perfecțiune, ci un ghid adaptabil, ceva ce te ajută să îți clarifici pașii, dar fără să devină o povară.
Eu, de exemplu, am încercat să-mi structurez procesul pornind de la întrebări simple: "Ce vreau să aflu?", "Cum pot să verific această ipoteză?", și "Ce resurse am nevoie ca să avansez?". În momentul în care am început să formulez și să răspund la aceste întrebări, totul a fost mai clar, și mă puteam raporta la pași concreți, chiar dacă adaptabili.
De asemenea, am învățat că e foarte important să nu te cramponezi de un model fix, ci să iei din el ce te ajută mai mult și să-l adaptezi la propria cercetare. În plus, discuțiile cu colegii au fost extrem de utile, pentru că… câteodată, o perspectivă externă te luminează și te ajută să ai o viziune mai clară.
Cred că, până la urmă, e foarte natural ca unele etape să pară grele sau confuze, dar cu răbdare și cu acceptarea faptului că procesul de construire a metodologiei e și el un must not, din când în când, se clarifică. Doar să nu uităm să ne bucurăm și de pașii mici, și de învățătura din fiecare pas făcut, chiar dacă nu pare totul perfect la început. 🙂
Adela Nica: Niculina, Adina și toate celelalte, mi se pare că ați atins un punct foarte important: procesul de construirie a metodologiei e, până la urmă, o călătorie personală și, uneori, chiar antrenantă, dacă reușim să vedem partea pozitivă în fiecare mic pas făcut. Știu că e frustrant să simți că, deși pui mult suflet și muncă, tot nu simți că ai un furnicar în brâu, dar cred cu tărie că această provocare e parte din învățare și creștere.
Eu personal am încercat să mă încarc cu răbdare și să neprihănuresc tot procesul, ca un puzzle în care fiecare piesă, oricât de mică, contează. Recunosc că nu am găsit o "rețetă magică", ci mai degrabă, am ascultat mult de intuiție, de nevoile cercetării mele și, nu în ultimul rând, de ce-mi transmite feedback-ul colegilor sau al coordonatorilor.
Cred că, uneori, e nevoie să avem în vedere și faptul că metodologia nu e un scop în sine, ci un instrument de orientare, iar perfectiunea nu trebuie să fie în centrul atenției, ci claritatea procesului și atingerea obiectivelor. Deci, da, să ne permitem să fim flexibili, să experimentăm, și, mai ales, să ne bucurăm de fiecare mic succes, pentru că, într-un fel, acestea sunt adevăratele lecții ale cercetării.
Vă încurajez să nu vă uitați deadline-urile, ci să vă dedicați mai mult procesului și, mai ales, să fiți cu voi înșivă. La final, totul prinde formă și cu siguranță veți privi înapoi și veți fi mândre de tot ce ați realizat până acum. Și, dacă aveți nevoie de o gură de încurajare sau de un sfat, știți că aici suntem toate ca să ne sprijinim! 😊
Adela Pascu: Niculina, Adina, Adela și toate celelate, am citit cu mare interes fiecare dintre răspunsuri și simt că ați atins niște puncte extrem de importante. În cele din urmă, cred că procesul acesta de construcție a metodologiei nu e atât despre reguli stricte sau rețete, cât despre a ne descoperi propriul mod de a face cercetare, propriul drum.
Mi-a plăcut foarte mult ce a spus Adina despre întrebările simple. Mi se pare un punct esențial, pentru că atunci când rătăcim printre atâtea modele și teorii, e bine să ne întoarcem mereu la întrebări fundamentale: care e scopul meu? Ce vreau să aflu cu adevărat? Și, de fapt, ce mă ajută să avansez? A fix în aceste întrebări găsim, cred eu, cea mai frumoasă și personală parte a cercetării.
Și, totodată, cred că rolul nostru ca cercetători nu e numai să urmăm o metodologie prestabilită, ci să ne învățăm să fim flexibili și să ne adaptăm, să experimentăm și să învățăm din fiecare pas, chiar dacă pare mic sau nesemnificativ. Pentru mine, fiecare pas mic e totodată o învățare și un semn că suntem pe drumul nostru, nu-i așa?
Nu trebuie să ne temem de confuzie sau de greșeli, pentru că ele fac parte din proces. E ca și cum am construi o casă: uneori avem nevoie de reparații, de ajustări, pentru a ajunge la ceva solid și durabil. Important e să păstrăm în minte că, în final, totul se leagă și, într-un fel sau altul, vom ajunge la rezultatul pe care ni-l dorim.
Vă încurajez și eu, la rândul meu, să ne păstrăm, pe cât posibil, răbdarea și încrederea în proces. Împreună putem depăși orice provocare și, mai ales, ne putem bucura de fiecare mic progres. La final, nu e despre perfecțiune, ci despre félingul de a fi în armonie cu cercetarea noastră. Să ținem aproape una de cealaltă și să ne susținem reciproc în această frumoasă călătorie! 😊