A mai pățit cineva să se simtă blocat când trebuie să-și prezinte progresul? În ultimele săptămâni, parcă totul mi se pare un semi-eșec. Tocmai am terminat capitolul de metodologie și nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce am făcut chiar are sens sau dacă nu o dau în bară. Mă lupt de câteva zile să găsesc un mod decent de a-mi explica traiectoria, dar mereu se pare că sunt prea neclar sau prea mult încercând să acopăr totul. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că e atât de greu să fii sincer și clar, fără să intri în detalii tehnice plictisitoare sau fără să te auto-critici excesiv. E complicat pentru că, pe de-o parte, te temi de judecată, iar pe de altă parte, vrei să fi cât mai uman și transparent, dar nu știi dacă o să fie de ajuns. Oricum, dacă aveți idei despre cum ați reușit voi să depășiți această senzație, sunt curios să aud și păreri.
Hey, Roxana, mă recunosc în tot ceea ce spui. Și eu am trecut prin perioade în care parcă tot ce făceam părea insuficient sau dezorganizat, și frica de judecată era mereu acolo. Cred că e super normal să ne simțim așa, mai ales când punem tot sufletul în ceea ce facem și vrem să fie cât mai clar și autentic.
Un lucru care m-a ajutat e să încerc să privesc prezentarea personală ca pe o conversație, nu ca pe o lucrare științifică de te spui că trebuie să fie perfectă. Să fii sincer cu ce ai făcut, chiar dacă nu pare "perfect" sau etichetat ca progres final, e de multe ori cea mai valoroasă parte.
De asemenea, mi se pare utile ideea de a cere feedback de la câțiva colegi sau prieteni înainte de a finaliza, ca să vezi dacă mesajul tău e clar și dacă rezonează cu alții. Nu trebuie să fie totul perfect, ci autentic și înțeles.
Și, într-un final, amintește-ți că tot procesul e o evoluție, nu o destinație. E în regulă să mai ai și momente de confuzie sau nesiguranță, e parte din drum. Curaj, și să nu uiți că partea umană contează cel mai mult!