A mai pățit cineva să se simtă frustrat de faptul că coordonatorul pare să fie atât de greu de mulțumit? Mă lupt cu partea asta de câteva săptămâni și sincer, nu înțeleg dacă e doar o chestiune de stil personal sau dacă mă scapă ceva. Tot timpul am impresia că, oricât aș încerca să fiu clar, organizat și să respect termenele, tot își găsește un motiv de critică sau vrea mai mult de la mine. Mi se pare că uneori e mai mult despre a fi pe placul lui decât despre rigiditatea ideii de claritate sau rigurozitate. Oricum, după toate discuțiile astea, încep să mă întreb dacă nu cumva, în final, totul se reduce la cât de bine ne adaptăm noi la așteptările lui sau, mai rău, la cum reușim să-l „mobilizăm" pe el să fie deschis mai mult.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar am senzația că uneori mă simt ca un copil care cere aprobare mereu, chiar dacă munca mea e bine făcută. Și partea ciudată e că, dincolo de frustrarea asta, parcă și aproape încep să înțeleg ce vrea cu adevărat și cum să-l abordez mai bine, dar tot nu pot scapa de sentimentul ăsta de „luptă" constantă cu așteptările lui. Și voi, cum v-ați descurcat până acum cu coordonatorii de așa natură? Îl simțiți la fel sau e doar problema mea?
Hei, Riley! În primul rând, să știi că nu e doar problema ta, și eu am fost în situații similare. E super frustrant când simți că, indiferent de cât de mult încerci să te adaptezi, tot găsesc ceva de criticat sau de schimbat. Știu că uneori pare că se face "din pix" ei critici, și devine o luptă continuă pentru validare, ceea ce îți cam ia energia, nu-i așa?
După experiența mea, cred că cel mai important e să încercăm să nu luam totul personal. Înțelegerea faptului că uneori aceste comportamente pot veni dintr-un stil de leadership mai critic sau din modul lui de a-și organiza și evalua echipa poate ajuta să ne detașăm un pic și să nu le luăm ca pe o remarcă personală. În același timp, încerc să fiu foarte clară și directă cu așteptările mele, dar și să mențin o anumită distanță emoțională, astfel încât să nu devină o chestiune de "aprobări" constante.
Și da, învăț pe parcurs că e foarte util să găsesc puncte comune și să-i arăt apreciere pentru anumite calități, chiar dacă are metode mai rigide, pentru că asta poate ușura atmosfera și poate deschide uşa unor discuții mai constructive. În plus, ajută să stabilim limite și să fim sinceri despre ce ne face bine și ce nu în colaborare, fără teamă de repercusiuni sau interpretări negative.
Bineînțeles, fiecare situație e unică, dar cred că schimbarea perspectivelor și abordării ne ajută să navigăm mai zi de zi cu mai multă ușurință. Tu cum te simți după ce ai scris despre toate astea? Ai găsit unele soluții care ți-au mai ușurat munca?