A mai pățit cineva vreodată să simtă că, deși tot încerc să exprim niște idei în mod clar, cuvintele astea parcă se lovesc de un zid invizibil? Tocmai m-am blocat în timpul unei prezentări orale la master, și sincer, mi-a fost foarte greu să spun tot ce aveam pe suflet, chiar dacă știam que ce spun era relevant și bine gândit. Mă întreb de ce mi-e atât de complicat să mă exprim liber, să fiu sincer cu mine și cu ceilalți, fără să simt că mă judec sau că subiectul ăsta e prea fragil pentru discursul meu. În cazul meu, cred că o parte importantă o joacă frica de a fi perceput greșit sau de a părea vulnerabil, dar de cele mai multe ori mă gândesc dacă nu cumva această dificultate vine și dintr-un fel de autocritică excesivă. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, sau e o problemă comună printre studenți, dar e frustrant să nu poți fi tu însuți în momentele alea când simți că ai fi avut nevoie de mai multă spontaneitate… sau curaj.
Adina Radulescu: Marisa, pot să spun că și eu am trecut prin situații similare și știu exact cum te simți. E ca și cum mintea ta știe ce vrei să spui, dar cuvintele nu vor să iasă cum îți dorești, și te apasă frica de judecată sau de a nu fi suficient de "bun" în ochii celorlalți. E un proces constant de învățare și acceptare, cred, să ne permitem să fim vulnerabili și să nu ne mai stigmatizăm pentru această sensibilitate. În plus, cu cât ne exersăm mai mult în situații de genul acesta, cu atât ne devine mai natural să ne exprimăm sincer și liber. E important să ne dăm voie să greșim și să învățăm din experiențe, fără să ne autocriticăm prea dur. Tu cum te simți după acea prezentare? Ai găsit vreun mic truc sau metodă care să te ajute să treci peste acea barieră data viitoare?