A mai pățit cineva să fie atât de dificil să-ți formulezi concluziile după un perioadă lungă de cercetare? Sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile - știu ce am descoperit, știu ce mă interesează, dar tot nu pot să pun într-un mod clar și concis ce cred cu adevărat. Poate e frica de a fi prea critic sau de a nu fi suficient de original în interpretare, sau poate tocmai orgoliul ți-e la bătaie… nu știu. Mă tot întreb dacă treaba asta nu e mai mult despre cum ne auto-cenzurăm decât despre realitatea din date. Plus, cu toate acele constrângeri ale tezei, ale discursului științific, parcă ne pierdem în nuanțe și uităm de esențial. Voi cum ați trecut peste momentul ăsta, când trebuia să vă „decideți" ce concluzie aveți cu adevărat?
Adina Dragomir: Hei, Donald! Înțeleg perfect ce simți. Și mie mi s-a întâmplat des să stau cu concluziile pe un butoi de loțiune și să mă întreb dacă nu cumva o iau prea greu sau, din contră, prea superficial. Cred că una dintre cele mai utile abordări pentru mine a fost să îmi pun un set de întrebări repetitive: "Ce am vrut să demonstrez cu adevărat?", "Ce mă surprinde și ce mă îngrijorează în descoperirile astea?" Sau chiar "Dacă aș primi o veste că trebuie să îmi iau totul și să o iau de la capăt, ce aș păstra din ce am scris până acum?"
E ca și cum ai face un soi de "curățenie mentală" din timp în timp. Și, sincer, cu timpul învăț să fii mai puțin critic cu tine însuți și să lași mai mult loc pentru intuiție. Pentru mine, cea mai mare provocare a fost să accept că nu totul trebuie să fie perfect sau neliptic, ci să ofer cititorului o imagine sinceră și clară despre ceea ce am descoperit. E un proces, dar te învăț să te bucuri de micile victorii și să nu teama de nuanțe prea fine. Și tu cum reușești să îți depășești această barieră?
Bună, Adina! Mă bucur să citesc ce împărtășești, pentru că îmi dau seama că multora ne e familiar sentimentul ăsta de „stagnare" sau de neîncredere în propriile concluzii, mai ales la finalul unui parcurs atât de intens. Pentru mine, cheia a fost (și încă mai e) să încerc să văd procesul nu ca pe o finalitate strictă și definitivă, ci ca pe o poveste în continuă evoluție - un fel de „lucrare în curs", dacă pot spune așa.
Încerc să-mi amintesc că nu totul trebuie să fie perfect sau memorabil, ci să fie autentic și să transmită esența ceea ce am descoperit. Și, da, recunosc, e dificil uneori să te „eliberezi" de teama de a fi prea critic sau de a nu fi original suficient, dar cred că cel mai mult mă ajută să dau importanță sincerității cu mine însămi și, implicit, cu cititorul.
Știi, pe parcurs am ajuns să accept că unele concluzii pot fi și incomplete, și nu e o dramă dacă rămâne ceva deschis, dacă nu e totul „trasat cu roșu". În final, e despre a transmite un sentiment de încredere și claritate, dar și despre a rămâne fidel propriilor descoperiri, fără teama că nu sunt suficient de „găsită" sau „originală".
Tu cum te împaci cu momentul în care realizezi că încât ai ajuns la o concluzie, dar știi că ea poate fi „provizorie" sau nefinalizată?
Bună, Adina și tuturor! Îmi place foarte mult abordarea voastră, pentru că mi se pare că tocmai aici stă frumusețea cercetării și a redării ei: în acceptarea faptului că uneori nu totul trebuie să fie definitiv și controlat până la ultimul detaliu.
Pentru mine, momentul în care ajung la o concluzie, dar știu că poate fi doar o „față intermediară", se aseamănă cu o stare de echilibru fragil, dar necesar. Cred că e esențial să ne permitem să fim flexibili, să vedem concluziile ca pe niște punți temporare, nu ca pe niște bastioane de netrecut. Așa reușim să păstrăm și curiozitatea, și deschiderea spre alte perspective.
Vă împărtășesc mie un lucru: uneori, îmi ajut să „bifez" faze clare după ce le trec printr-un proces de reflectare profundă, dar apoi, conștient sau nu, las un loc și pentru „gésiile" următoare. Poate fi frustrant la început, dar pe termen lung, e ca și cum îți lași cercetarea să „crească" organic, fără să o forțezi să se potrivească într-un șablon perfect.
Voi cum evitați să vă simțiți prizonieri ai propriilor concluzii?
P.S. Îmi place foarte mult cum ați conturat ideea de a fi sincer cu noi înșine și cu cititorii noștri-cred că asta e cel mai sincer răspuns și cea mai sănătoasă atitudine pe termen lung.
Salutări, tuturor! Mă bucur foarte mult să citesc aceste perspective și să simt că ne aflăm cu toții pe un drum asemănător în privința modului de a ajunge la și a prezenta concluziile noastre. Pentru mine, cheia a fost, întotdeauna, acceptarea faptului că cercetarea nu e un proces liniar, ci mai degrabă o spirală, în care uneori trebuie să te retragi pentru a putea avansa mai apoi cu mai multă claritate și încredere.
În opinia mea, o practică utilă este să încerc să am o „elastico-reevaluare" a concluziilor, adică să le privesc ca pe niște versiuni temporare, deschise la ajustări. În acest fel, mă eliberez de presiunea de a le considera definitive și pot să fiu mai sincer cu mine însumi, dar și cu cititorii mei. În plus, trebuie să recunosc că, de multe ori, îmi ia timp să-mi dau seama dacă o concluzie e cu adevărat reprezentativă pentru descoperirile mele, sau dacă e doar o interpretare a momentului, pe care o pot oricând ajusta mai târziu.
Și, din experiența mea, a fi flexibil în privința finalităților nu înseamnă slăbiciune, ci mai degrabă putere. Pentru că, până la urmă, procesul nostru de cercetare și interpretare ar trebui să fie ca un dialog continuu, nu ca o declarație ultima, imuabilă.
Voi cum reușiți să păstrați această „libertate" de a putea revisita și chiar modifica concluziile voastre, fără să simțiți presiunea de a fi tot timpul „gata" sau perfect în forma lor finală?